TANARCRESTIN.net		  




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Mica enciclopedie/Un strop de cultura Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini: 1 ... 3 4 5 6 7
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri".

dansurile sportive se impart in 2 categorii: dansurile de societate (sau standard, sau clasice, care sunt vals lent, vals vienez, tango, slow fox, quickstep) si dansurile latino-americane (samba, cha-cha-cha, rumba, passo doble, jive).

Salsa, merengue, rock`n`roll, tango argentinian, bachata, mambo, bossa nova sunt tot dansuri latino-americane, dar nu sunt incluse in competitiile de dans sportiv.

valsul lent
"Valsul a fost introdus în Statele Unite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, împreună cu Mazurka, Varşoviana şi Polka, a devenit cunoscut ca "round dance". Prima atestare documentară provine din Massachusetts-ul anului 1834 şi îl are ca protagonist pe Lorenzo Papanti, un profesor de dans din protipendada Bostonului acelei epoci. Acesta a fost invitat la o petrecere mondenă organizată la reşedinţa doamnei Otis Beacon Hill, ocazie cu care a făcut o demonstraţie de Vals Vienez.
        Din cauza ritmului alert al Valsului Vienez, destul de pretenţios şi greu de urmărit de către dansatorii obişnuiţi, a devenit imperios necesară lentificarea sa, compozitorii începând să scrie muzica de Vals într-un ritm mai accesibil. Astfel, în anul 1870, în Statele Unite a apărut o formă mai lentă a rapidului "Vals Vienez", dansată pe un tempo de 90 batăi pe minut.
         Cunoscut iniţial sub numele de "Boston", acest dans era caracterizat, printre altele, de întoarceri lente cu mişcări lungi şi alunecate, partenerii ţinându-şi mâinile unul pe şoldurile celuilalt. O altă schimbare importantă care a avut o influenţă foarte mare în dezvoltarea ulterioară a dansului sportiv, a fost cea legată de poziţia labelor picioarelor. Inişial acestea erau ţinute întoarse în afară, ca în balet, Boston-ul fiind primul dans de salon în care labele picioarelor se mişcau pastrând un paralelism reciproc. Această evoluţie a fost determinată de introducerea paşilor în faţă şi în spate în figurile de dans.
Pentru a putea contura o idee în legătură cu impactul social pe care l-a avut acest dans la începutul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm că, în general, programul unui bal din acea perioadă cuprindea în proporţie de aproximativ 75% Valsuri, 25% reprezentând alte dansuri. Boston-ul a fost la originea Valsului Englez, cunoscut în zilele noastre sub numele de Vals Lent. Varianta modernă a acestui dans a apărut în jurul anului 1910, fiind elaborată de către profesorii de dans din Anglia. Forma actuală a dansului a fost descrisă ca derivând atât din Landler cât şi din Boston, împrumutând elemente din amândouă. O altă modificare a reprezentat-o apariţia "ezitării" (hesitation), care presupunea ca dansatorii să facă un pas căruia să i se aloce doi sau mai mulţi timpi muzicali. Deşi Boston-ul a dispărut odată cu sfârşitul primului război mondial, el este unanim considerat precursorul Valsului de stil internaţional pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Vals Lent.
        Un rol foarte important în dezvoltarea Valsului Lent l-au avut doamna Josephine Bradly şi domnul Victor Silvester, precum şi perechea de dansatori formată din Maxwell Steward şi Pat Sykes (campioni ai Angliei). De asemenea, o contribuţie importantă la standardizarea figurilor acestui dans a avut-o Societatea Imperială a Profesorilor de Dans (I.S.T.D) şi în special Alex Moore.
        Dansatorii au început astfel să folosească avantajele generate de tempoul mai lent pentru a adăuga figuri noi, unele folosind ritmuri sincopate, altele având la bază "ezitările". Acestea confereau dansului un farmec deosebit, făcându-l mai interesant de executat şi de privit."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/vals%20lent.html
30/06/09 13:01

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

valsul vienez
"Expunerea începe cu secolul al XVI-lea, întrucât din acea perioadă datează primele atestări ale dansurilor precursoare, înrudite sau care au influenţat geneza Valsului Vienez, cel mai vechi dintre dansurile sportive.
Originea acestui dans se pierde în negura timpului, undeva prin 1520, când a apărut, în Germania, primul strămoş al Valsului, "Dreher-ul". Austria şi Franţa nu s-au lasat nici ele mai prejos, inventând propriile forme de proto-vals, "Weller-ul", în 1580, şi respectiv "Nizzarda", în 1590.

       Prima atestare a unui dans popular purtând numele de "La Volte", interpretat pe o muzică cu ritm de 3/4, provine din 1556 şi este originar din Provence, Franţa. La rândul lor, italienii pretind că "Volta" este un dans originar din Peninsulă. Indiferent de locul de origine, acest dans face parte din genul Contredanse (Franţa) sau Contra-danza (Italia), în care dansatorii nu dansează singuri şi nici în perechi independente, ci într-o formaţie în care perechile şi dansatorii interacţioneaza între ei, materializând în timpul dansului o serie de forme geometrice cum ar fi liniile, cercurile etc.

       Păstrând proporţiile, putem spune despre Contra-dans că este precursorul dansului sportiv în formaţie din secolul al XX-lea. "La Volte" a fost introdus în programul balurilor de la Versailles de către Caterina De Medici în 1581.
       La începutul secolului al XVII-lea, în Italia şi Franţa (ţări care dictau moda în dans) existau discrepanţe majore între manierele de dans uzitate de curţile regale la baluri şi cele folosite de popor la petrecerile câmpeneşti. Cea mai importantă diferenţă era poziţia în care se dansa. La balurile nobiliare, domnul ţinea partenera în dreapta sa, deoarece, fiind dreptaci, îşi ţinea sabia în partea stângă. Mâinile, din raţiuni estetice sau de etichetă, erau poziţionate într-o manieră similară celei folosite astăzi în competiţiile de dans sportiv. De fapt, cercetătorii consideră că este primul dans care s-a dansat în poziţie închisă, element de o importanţă covârşitoare pentru devenirea ulterioară a dansului în pereche. [...]
   
      În 1670 este compusă prima melodie de Vals "O du lieber Augustin", iar pe 17 noiembrie 1766, este pusă în scenă la Viena opera "Una cosa rara" pe muzică de Vals.
[...] Încetul cu încetul, o dată cu afirmarea noii aristocraţii generate de epoca industrială, detractorii Valsului au fost reduşi la tăcere, cu atât mai mult cu cât Joseph Lanner (1801-1843), Johann Strauss senior (1804-1849) cu "Marşul Radetsky" şi Johann Strauss junior (1825-1899) cu "Dunărea albastră", au făcut ca acest dans să-şi piardă imaginea de dans popular cântat de mici tarafuri de lăutari şi l-au făcut să devină foarte elegant, sofisticat chiar, muzica fiind interpretată de orchestre cu o componenţă foarte complexă, conţinând o varietate mare de instrumente muzicale.
       Nu au lipsit nici excesele privind acest gen de dans, două dintre ele fiind "Langaus" în Austria (Viena in 1830) şi "Valse à deux temps" în Franţa. Acesta se caracteriza printr-un ritm foarte alert, ceea ce făcea ca dansul să degenereze într-un fel de învălmăşeală în care bărbatul îşi târa partenera în jurul ringului cu o totală lipsă de consideraţie faţă de coregrafie, eleganţă, muzică sau faţă de ceilalţi dansatori. Singurele lucruri care contau erau viteza cu care perechea se deplasa si numărul de ture de ring parcurse în timpul unei melodii.
       Urmatoarea etapă în devenirea Valsului aşa cum îl cunoaştem astăzi o reprezintă un dans hibrid care conţinea paşi atât din Vals cât şi din Mazurka. Acesta se numea "Quadrille" şi a fost la modă la începutul secolului al XIX-lea.
       La sfârşitul secolului al XIX-lea, în Europa, "Mazurka" şi "Valse à deux temps" au căzut definitiv în dizgraţie, nu însă fără a-şi pune amprenta asupra unor dansuri ca Polka şi Vals. În urma acestor influenţe au rezultat o serie de dansuri hibride, ca Polka Redowa, Polka Mazurka, Gitana, Zingerilla, în primul caz şi Varsovienna în cel de al doilea."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/vals%20vienez.html
01/07/09 12:46

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

tangoul
" Etimologia acestui cuvânt este destul de controversată, istoricii susţinând ca numele provine fie de la tobele africane (tan-go), fie din latinescul "tangere" (a atinge), fie ar avea legatură cu existenţa în Angola şi Mali a două oraşe care poartă numele de Tango. Etimologia cuvântului nu are însă prea multă importanţă; ceea ce este important e că "Tangoul", ca gen muzical, a dat rapid naştere dansului "Tango".
  Improvizaţia coregrafică era plină de efluvii emoţionale, temperament şi gesturi lascive, fiind acompaniată de muzica unui trio de instrumente care, în general, era format dintr-un pian, o chitară şi un bandoneon.

Istoricii consideră, în general, că varianta iniţială a Tango-ului a fost o combinaţie de mai multe genuri muzicale, cu elemente coregrafice din Milonga argentiniană, cu ritmul Kandombei africane (din care Tangoul a împrumutat şi caracteristica flexiei genunchilor) şi cu linia melodică sentimental-emoţională a Habanerei andaluze. Această variantă a purtat numele de "Tango Habanera" şi a fost atestată documentar în jurul anului 1883. A avut însă o existenţă efemeră, dispărând până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi făcând astfel loc Tangoului Argentinian.
         Acesta simboliza şi exprima tot ce era important în viaţa oamenilor simpli din Argentina acelei perioade, sentimente ca: fericirea şi durerea generate de dragoste, lupta cu vicisitudinile vieţii pentru a putea supravieţui într-un ambient străin şi nemilos.
          Primul Tango a fost atestat ca atare în 1857 şi s-a numit "Toma mate, che" . Alte Tangouri de referinţă din această perioadă au fost "El Entrerriano", compus de Rosendo Mendizabal în 1897 şi "Tango Don Juan", scris de Ernestio Poncio în 1898.
          Tango-ul de salon modern
          La începutul secolului al XX-lea, Tangoul a fost exportat în Europa, mai precis în Franţa.  Aici a fost introdus în clasele înalte ale societăţii pariziene de către cel mai mare cântăreţ francez de music-hall, Mistinquete.
          Interesul pentru acest dans a explodat rapid, ca o veritabilă "tangomanie", mai întâi la Paris, apoi la Londra şi New York. Adăugând haine luxoase, săli de bal, versuri şi orchestre specializate în acest gen de muzică, Tangoul a suferit o transformare care l-a facut să fie foarte popular în rândurile societăţii înalte din Europa şi Statele Unite, şi a fost adoptat chiar şi de protipendada argentiniană - aceeaşi care la începuturile lui îl considera vulgar, lipsit de gust şi indecent. Primul război mondial nu a potolit deloc interesul publicului pentru acest dans, Rudolph Valentino contribuind şi el la aceasta cu filmul său "Cei patru călăreţi ai apocalipsei" (1921).
         Astfel, în timpul primelor două decade ale secolului al XX-lea, Tangoul a dominat cabaretele şi teatrele pariziene frecventate de înalta societate.
        Un recunoscut promotor al Tangoului a fost muzicianul Roberto Firpo care a creat orchestra tipică de Tango, formată dintr-un pian, un bas, un bandoneon şi o vioară.
        O altă stea a începutului de secol 20 a fost cântăreţul şi compozitorul de Tango Carlos Gardel (1890-1935), a cărui celebritate în Argentina este comparabilă cu cea a lui Elvis Presley în SUA.
        Vârsta de aur a Tangoului a durat până prin anii '40 când acest fenomen a cucerit întreaga lume. A urmat o perioadă de recesiune datorată accederii la putere în Argentina a unei "junte militare" care a restrâns libertatea de exprimare a cetăţenilor şi, implicit, popularitatea Tangoului.
        În 1946, când Juan Peron împreună cu soţia sa Evita au venit la putere, liberalizarea vieţii sociale în Argentina a adus cu ea şi revigorarea Tangoului, acesta cunoscând o a doua consacrare.
        In această perioadă a trăit un mare dansator, Carlos Estevez, poreclit "Petroleo" (de la petrol) adică 'alunecos', 'şiret', 'rapid' etc.
        La început ideile sale au fost privite ca bizare de către dansatorii de tango din epoca anterioară, caracteristică Tangoului "Canyengue". Acesta se caracteriza printr-o atitudine de "macho" a partenerului şi se dansa cu genunchii mai flexaţi, cu privirea în jos şi cu poziţia mâinilor mai compactă. Dansul avea drept caracteristică maniera de lucru a picioarelor, care includea multe încrucişări şi sincopări complexe. Ideile lui Petroleo au avut rolul de a inova Tangoul în sensul modernizării şi stilizării lui. Acestea au adus schimbări în ceea ce priveşte poziţia corpurilor, care capătă un volum mai mare atât pe verticală cât şi pe orizontală, devenind astfel mai elegantă. Tot el a înlocuit priza compactă şi puternică a stilului Canyengue cu un stil de conducere mai aerat (uşor), caracteristic dansului modern de salon, iar pasul lin (uşor) a devenit marca dansului de calitate.
Stilul său de dans a fost influenţat de muzica orchestrelor lui Carlos Di Sarli şi Osvaldo Pugliese.

         Varianta internaţională a Tangoului, cunoscută din competiţiile de dans sportiv, reprezintă un hibrid generat de către profesorii de dans din Marea Britanie. Aceştia au adaptat Tangoul Argentinian care, prin origine şi caracter s-ar fi încadrat, mai degrabă, în categoria dansurilor latino-americane, a dansurilor "Ballroom", modificându-l în consecinţă. Astfel, priza a devenit mai largă, mişcarea perechii a căpătat o caracteristică progresivă accentuată, iar multe dintre figurile de dans au fost importate din celelalte dansuri de salon. În urma tuturor acestor schimbări a rezultat forma pe care o are astăzi Tangoul în competiţiile de dans sportiv.
           Începând însă cu 1952, anul morţii Evitei Peron, Tangoul a căzut din nou în dizgraţie şi de această dată se părea că pentru totdeauna. Din fericire nu a fost aşa, din moment ce şi astăzi Tangoul reprezintă un gen muzical foarte apreciat de către dansatori şi melomani."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/tango.html
02/07/09 11:51

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

slow fox
"[...] Prima pereche care a cunoscut consacrarea dansând pe acest gen de muzică a fost formată de Vernon şi Irene Castle.

Vernon Blyth (numele de botez) s-a născut în 1887 în Anglia, unde a obţinut diploma de inginer la Universitatea din Birmingham. La un moment dat a emigrat în S.U.A. şi a optat pentru o carieră în show biz, adoptând pentru aceasta numele de Castle. În 1911 s-a căsătorit cu Irene Foote cei doi devenind astfel, din 1912 până în 1914, cel mai celebru cuplu de dansatori al acelor ani. Tot în acea perioadă, soţii Castle au elaborat şi popularizat o variantă incipientă a Foxtrot-ului, cunoscută sub numele de "Castle Walk". În 1916 Vernon s-a înrolat în Royal Flying Corps ca locotenent, calitate în care a participat în primul război mondial. Moare în 1918 în urma prăbuşirii avionului pe care îl pilota. Dupa moartea lui Vernon cariera artistica a lui Irene a intrat într-un con de umbră, ea retrăgându-se definitiv în 1923. Este unanim acceptat faptul că perechea soţilor Castle a avut un rol foarte important în evoluţia dansului secolului al XX-lea, în general, şi în apariţia Foxtrot-ului în particular.

            Cu toate acestea, paternitatea Foxtrot-ului ca atare îi este atribuită lui Harry Fox - un actor de vodevil - în 1913.
La momentul respectiv nimeni nu bănuia că acesta va deveni unul dintre cele mai populare dansuri ale secolului al XX-lea şi că va revoluţiona dansul de salon. Audienţa uriaşă a acestui dans s-a datorat, mai presus de toate, versatilităţii sale şi variaţiilor ritmice permise de acesta (Foxtrot-ul este considerat ca fiind primul dans în care s-a introdus numărătoarea pe "slow" sau "quick").
            Henry Fox s-a născut în Pomona, California, în anul 1882, sub numele Arthur Carringford şi a adoptat numele de scenă, Fox, după bunicul său, George L. Fox, un celebru artist de circ al acelei perioade. Încă de la 15 ani, Fox a luat viaţa pe cont proriu şi a plecat într-un turneu cu circul. De asemenea, pentru scurt timp, a fost jucător profesionist de baseball. În 1904, un editor la un Teatru de Music-hall din San Francisco a fost impresionat de vocea sa şi l-a angajat.

           A apărut prima oară la Belvedere Theatre în comedia "Mr Frisky of Frisco". După cutremurul din San Francisco, în 1906, Henry Fox s-a mutat in New York. Aici, primul angajament l-a reprezentat un rol în spectacolul "Miner Burlesquers", în care a jucat 4 ani. Următoarele etape în cariera sa artistică le-au reprezentat spectacolele "Harry Fox's Merry's" şi "The Passing Show" în 1912, şi "The Honeymoon Express" in 1913. Noul gen de dans a fost demonstrat de Henry Fox pentru prima dată in 1913, în spectacolul "Ziegfeld Follies" în New York. Tot în acea perioadă, pe acoperişul lui New York Theatre, în "Jardin de Danse", Henry Fox îi iniţia, pe cei care doreau, în primii paşi de "trot" (plimbare, mers) pe muzica Ragtime, astfel că oamenii se refereau la dansul lui ca "Fox's Trot" (mersul lui Fox). Pe 3 septembrie 1914, ţinându-se cont de notorietatea pe care o căpătase între timp, Fox-Trot-ul a fost recunoscut şi în cadrul comunităţii profesorilor de dans din America.
           
SF3 Prima parteneră cu care Fox a demonstrat genul de dans care de atunci s-ar părea ca îi poartă numele, a fost Yansci Dolly, cu care acesta s-a şi căsătorit în august 1914 la Long Beach in Long Island. Din păcate acest mariaj nu a fost de bun augur nici pentru viaţa de familie şi nici pentru succesul celor doi, aceştia divorţând in 1917. Henry Fox s-a recăsătorit prima dată cu Florrie Millership, a doua oară cu Beatrice Curtis, mama unicului său copil, iar a treia oară cu actriţa Evelyn Brent. Sfârşitul vieţii l-a găsit în Hollywood; a murit în anonimat şi sărăcie pe 20 iulie 1959 la "Motion Picture Rest Home and Hospital". Yansci Dolly,prima soţie,şi cea alături de care a cunoscut consacrarea în calitate de dansator de Foxtrot, s-a spânzurat in iunie 1941.
            Deşi teoria conform căreia Henry Fox ar fi eponimul Foxtrot-ului pare una foarte bine documentată, aceasta, după cum se va vedea, nu este singura. O a doua teorie privind originea numelui acestui dans, şi ea destul de concludentă, ar fi asemănarea cu un gen de mers caracteristic cabalinelor ("equestrian gait") folosit la lecţiile de echitaţie si dresură. Acest gen de deplasare a fost considerat atât de interesant şi elegant încât a fost creată o rasă de cai "Missouri Fox Trotter", special cu scopul de a-l deprinde şi a-l realiza cât mai bine.
            Conform unei alte teorii, chiar vulpea (fox) se poate să fi avut o legatură cu denumirea dansului, fiind cunoscut faptul că aceasta are un mers neobişnuit printre animale, ea putând merge cu toate cele patru picioare pe o singură linie, sub corp, cu scopul de a-şi deruta urmăritorii. Ţinând cont că, initial, aşa se dansa şi Foxtrot-ul (cu picioarele pe aceeaşi linie, fiecare dintre ele fiind plasat direct în faţa sau în spatele celuilalt) asemănările dintre cele două genuri de deplasare sunt evidente."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/slow%20fox.html
03/07/09 11:42

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

quickstep
" [...] Quickstep-ul (initial denumit  „quick time foxtrot and charleston”) si slow foxtrot-ul  au fost prezentate pentru prima data intr-o competitie de dans la campionatele “Star” din 1927 de catre cuplul de dansatori englezi Frank Ford si Molly Spain. Variantei rapide a foxtrot-ului i s-a dat numele de “quickstep “ de catre Societatea Imperiala a Profesorilor de Dans, in 1924. Malitiosii sustin ca a devenit atat de popular deoarece ii ajuta sa se incalzeasca pe timpul iernilor din acea perioada, caracterizata de o acuta recesiune economica. De altfel, s-a demonstrat stiintific ca energia produsa intr-un minut de dansat quickstep este echivalenta cu cea produsa intr-o alergare pe distanta de 1600 m.
             Lasand la o parte latura anecdotica, eu cred ca Quickstep-ul a devenit atat de popular si a dainuit atata timp deoarece le-a oferit tinerilor din clasa de mijloc a societatii ceea ce cautau, si anume un ritm caracteristic varstei lor, plin de veselie, dinamism si “joie de vivre”. Spre deosebire de acesta, slow foxtrot-ul a evoluat ca un dans destinat protipendadei, care, din cauza etichetei, nu-si putea permite un dans atat de energic cum era quickstep-ul."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/quickstep.html
04/07/09 12:30

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

samba
"În forma sa iniţială, samba provine din Brazilia, fostă colonie portugheză (devenită independentă în 1822) în care,ca şi în celelalte colonii europene, au fost aduşi mii de sclavi. O mare parte dintre aceştia aparţineau popoarelor Yoruba şi Bantu (din Congo, Angola şi Nigeria).

         În special după abolirea sclaviei în 1888, se distinge în Rio de Janeiro, Bahia şi Sao Paulo o diversitate covârşitoare de dansuri populare. Dansurile băştinaşe erau considerate imorale de către europeni, astfel că autorităţile au încercat să le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au  devenit populare nu numai în rândul afroamericanilor dar şi printre indo-europeni/europeni. Batuque, descris ca un dans în cerc cu paşi de Charleston, dansat pe bătai din palme şi percuţie, a devenit atât de popular încât împăratul portughez Manuel I, -refugiat în Brazilia în timpul războaielor napoleoniene- l-a interzis prin lege. La începutul secolului al XX-lea, Mesemba a fost combinat cu Maxixe. Acesta din urmă a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioadă scurtă, până în 1925, Samba a fost inclusă şi în competiţii, însă datorită mişcărilor şi ritmurilor mult prea variate şi complexe s-a renunţat la ea.
         În forma ei originală, samba este un dans de grup şi se dansează fără contact între parteneri. Bărbaţii şi femeile dansează samba în maniere diferite. Pentru femei dansul constă în mişcări simetrice şi rapide ale picioarelor însoţite de răsuciri ale şoldurilor şi ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Bărbaţii realizeazăaceeaşi mişcare a picioarelor, însă fără mişcările energice ale bazinului şi ale umerilor. Ei dansează în jurul femeilor, sărind, rotindu-se şi lovindu-şi calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de samba este o formădebătut din palme, remarcată de J. Debret la sclavi şi care se mai întâlneşte şi azi înBahia.
         Originea cuvântului samba este neclară: acesta ar putea proveni din cuvântul „semba", deşi alte păreri spun că ar fi derivat din „zambo", cuvânt care desemnează rodul iubirii dintre un bărbat negru şi o băştinaşă. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul "esemba sau olisemba", care înseamnă "a dansa şi a bate din palme". Kimbundu cunoaşte de altfel şi termenul „Sesemba", „a dansa târând picioarele". Pentru partizanii religiei  afro-braziliene, Candomble, „samba” înseamnă "a-ţi invoca propriul sfânt (orixa)". Candomble păstrează şi azi aceste ritmuri care au influenţat muzica braziliană, facând din samba un gen unic.
         Eminentul folclorist brazilian Edison Caneiro menţionează că era o vreme când cuvântul "samba" era folosit pentru a desemna anumite tipuri de muzică şi de dans introduse de negrii africani în diferite regiuni ale Braziliei, de la Maranhao în nord până la Sao Paulo în sud. Muzica corespunzătoare se numea samba: tambor de mina în Maranhao, milindo în Piaui, bambelo în Rio Grande do Norte, coco, samba de roda e bate-bau în Zona da Mata do Nordeste şi Bahia, jongo în zonele Espirito Santo, Rio de Janeiro şi Minas Gerais. Pentru sclavii africani aduşi în Brazilia în secolele 17, 18 şi 19 cuvântul "samba" avea mai multe înţelesuri: "a se ruga", "a invoca spiritele strămoşilor".
Termenul de „samba" apare în surse scrise din 1838, iar la începutul secolului al XX-lea este înlocuit cu termenul de Batuque.

         Prima melodie de samba s-a numit „Pelo Telefone" („La telefon") şi a fost scrisă în 1916 de către Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) şi interpretată de trupa Oita Batutas.

         1928 a reprezentat un an special pentru samba. Atunci a fost publicată în limba franceză o carte de dans  scrisă de Paul Boucher ce conţinea instrucţiuni de samba, , iar la 12 august 1928 a fost deschisă prima şcoală  de samba în Estacio. Primele şcoli de samba erau de fapt mici grupuri („blocos"), cuprinzând nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, mărşăluiau pe suntele scoase de instrumente de percuţie. Primul „bloco" a fost atestat în 1928 sub numele de "Deixa Falar", în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Aceştia şi-au spus "Escola de Samba" (Şcoala de Samba) pentru că s-au cunoscut chiar lângă una din şcolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au tranformat în competiţii foarte bine organizate. Prima competiţie de acest gen a avut loc în 1932, şi a fost câştigată de Mangueira."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/samba.html
05/07/09 12:08

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

cha-cha-cha
"Se pare că numele de cha-cha-cha a apărut pentru prima dată în Indiile de Vest, unde există o plantă ale cărei păstăi conţin nişte seminţe care atunci când sunt scuturate în interiorul unui recipient scot un sunet a cărui transcriere fonetică este „cha". Acest gen de instrumente de percuţie au fost folosite de către orchestrele cubaneze pentru stabilirea ritmului melodiei.
Există însă şi alte variante referitoare la apariţia numelui acestui dans: din cuvântul spaniol chacha semnificând „vraci", sau din chachar care înseamnă „a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau chiar din cuvântul char, „ceai". Însă cel mai probabil acesta provine de la energicul dans cubanez Guaracha. S-a mai sugerat şi că numele de cha-cha-cha este un derivat onomatopeic al sunetului pe care îl produc picioarele în chasse-ul specific celor mai multe figuri de dans.
O altă variantă privind apariţia numelui acestui dans o reprezintă existenţa unei figuri numite chatch, care implică doi paşi lenţi urmaţi de trei schimbări rapide de greutate. La începutul anilor '50, această figură s-a dezvoltat într-un un nou dans format din variaţii ale pasului de bază şi a primit numele de cha-cha-cha.

            Controversele asupra originii acestui dans continuă, dat fiind că există numeroase puncte de vedere privind momentul şi locul apariţiei cha-cha-cha-ului, dar şi a personalităţilor care au contribuit la dezvoltarea sa. Însă un lucru este sigur: cha-cha-cha-ul a evoluat din mambo. Astfel, pe măsură ce muzica şi dansul mambo au căpătat o notorietate mai mare, noile ritmuri şi tempo-uri au adus mambo-ului modificări subtile în timp.

         În 1951, compozitorul şi violonistul cubanez Enrique Jorrin a introdus ritmul de cha-cha-cha pe ringurile de dans cubaneze în timpul spectacolelor sale cu Orchestra America.
Conform altor păreri, apariţia cha-cha-cha -ului îi aparţine profesorului englez de dans Pierre Lavelle care, în 1952, în vizita sa în Cuba, şi-a dat seama că mambo era dansat câteodată cu 2 paşi în plus pe măsura muzicală. Astfel, la întoarcera sa în Marea Britanie, a început să predea acest gen de mambo ca pe un dans separat. Arthur Murray a standardizat dansul pentru a-l face mai accesibil, scoţând un Cha din ritm şi inventând numărătoarea 1,2,3, Cha,Cha. Iniţial era cunoscut sub numele de MamboChaChaCha, triplu mambo sau mambo cu ritm de guiro.

            Cha-cha-cha-ul a moştenit multe dintre elementele de stil de la precursorii săi, rumba şi mambo. Ca majoritatea dansurilor latino, şi cha-cha-cha-ul se realizează cu o mişcare a picioarelor aproape de podea. Muşchii dansatorilor sunt relaxaţi pentru a permite o mişcare liberă a şoldurilor. Pe măsură ce se fac paşii, partea superioară a corpului se aşează cu determinare pe piciorul de sprijin.

Istoria genurilor mambo, cha-cha-cha şi salsa a fost influenţată decisiv de migraţia portoricanilor către New York în secolul XX (în special în anii '40 şi '50) şi a cubanezilor (mai ales în anii '60) şi de contopirea muzicii lor autohtone cu jazz-ul afro-americanilor, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea muzicii latino şi la răspândirea ei în toată lumea. Deşi rădăcinile celor mai multe dintre aceste genuri muzicale provin din cultura populară cubaneză, mambo, cha-cha-cha şi salsa - în forma cunoscută la nivel internaţional - sunt inovaţii nord-americane."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/cha-cha.html
06/07/09 12:10

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

rumba
"În general se acceptă faptul că rumba a rezultat în principal din contopirea a trei culturi: africană, iberică şi amerindiană. Originile rumbei datează din secolul al XVI-lea, odată cu sosirea primilor sclavi negri din Africa.
            Descoperită în 1492 de către Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comerţului cu sclavi, majoritatea aparţinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astăzi), un popor cu o cultură dezvoltată şi înzestrat cu mult talent în ceea ce priveşte muzica şi dansul.
            Se presupune că rumba are la origine un gen de Flamenco adus de către spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Iniţial figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al ţăranilor acelor timpuri.
            "Rumba" reprezintă un termen generic, dedicat de profesorii de dans din Statele Unite versiunii modificate a Son-ului cubanez, mult mai lentă şi mai decentă decât varianta originală.
[...] Prima încercare serioasă de a introduce rumba în sălile de dans din Statele Unite le-a aparţinut lui Lew Quinn şi Joan Sawyer în 1913. Zece ani mai târziu, muzicianul Emil Coleman a adus câţiva muzicieni şi o pereche de dansatori de rumba în New York. În 1925, Benito Collada a deschis clubul "El Chico" în Greenwich Village, unde rumba ţinea capul de afiş. În vara lui 1930, Edward Markx Music Company a scos pe piaţă un cântec intitulat The Peanut Vendor (Vânzătorul de alune) interpretat de orchestra Havana Casino condusă de Don Azpiazu, care a devenit rapid un hit.
     În 1935 George Raft a jucat rolul unui dansator în filmul Rumba, un music-hall în care în final eroul caştigă dragostea frumoasei Carol Lombard prin pasiunea lor comună, dansul.
            Tot în aceeaşi perioadă, Xavier Cugat a format o orchestră specializată în muzica latino-americană. El concertează la Coconut Grove în Los Angeles şi apare în câteva dintre primele filme sonore cum ar fi "In Gay Madrid". Mai târziu, în anii 1930, Cugat cântă la hotelul Waldorf Astoria din New York. Spre sfârşitul decadei, el era recunoscut pentru cea mai de succes orchestră de muzică latino a acelor zile.
            Însă muzica latino a căpătat un impact cu adevărat semnificativ abia la sfarşitul deceniului al III-lea al secolului al XX-lea. Rumba a fost importată din Cuba (via Miami Beach) în New York, unde profesorii de dans au denumit-o rumba sau, alteori, rhumba. În ţara de origine, dansul a fost denumit Cuban Rumba pentru a se face diferenţa faţa de varianta americană. O altă diferenţă semnificativă între cele două stiluri o reprezintă pasul de bază, care în SUA avea forma unui pătrat (box), iar în Cuba avea forma unui romb (diamond).
În Europa, introducerea dansului latino-american (rumba, în special) s-a datorat lui Monsieur Pierre (principalul profesor de dans din Londra acelei perioade), care, cu entuziasmul, experienţa şi talentul său a fost un excelent promotor al acestui gen de dansuri pe bătranul continent. Începând din 1930 Monsieur Pierre împreună cu partenera sa, Doris Lavelle, popularizează dansurile latino-americane şi introduc în cercurile de dans adevărata Rumba Cubaneză.
            În anii '50 a izbucnit un puternic conflict în legătură cu aceste diferenţe între paşii de baza (aşa-numitul război al rumbei). Pe de o parte era Square-Rumba (Carré) adusă în Europa din S.U.A. în 1930 şi standardizată de francezul Lucien David, pe de altă parte, rumba cubaneză. După numeroase discuţii, în 1964, rumba cubaneză a fost acceptată şi recunoscută ca versiune internaţională oficială, fiind folosită în competiţiile de dans sportiv. Tot din acelaşi an datează şi prima ediţie a "Tehnicii Latino" a lui Walter Laird, care a avut un aport important la acceptarea, în cele din urmă, a acestei variante.
În zilele noastre rumba este dansată pe un tempo de bolero, care este mai lent decât ritmul uaracha, ce a caracterizat dansul în perioada lui de început. Aceasta nu l-a facut mai puţin fascinant, ci dimpotrivă; în pofida trecerii anilor, rumba a rămas unul dintre cele mai apreciate dansuri."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/rumba.html
07/07/09 11:39

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

passo doble
"Paso Doble este cel mai misterios dintre toate dansurile sportive. Nu există foarte multe informaţii legate de istoria acestui dans, iar despre originea lui se pot face doar supoziţii. Un lucru este însă cert: conţine paşi simpli, de marş.
Una din presupusele origini ale acestui dans ar putea fi marşul francez denumit "Pas redouble". Acest marş era scris în măsură de 2/4 şi avea un ritm de circa 130 bătăi pe minut.
Probabil că numele de "Paso Doble" are ca origine ritmul binar al muzicii şi faptul că fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un pas. Cu toate acestea mai este cunoscut şi sub numele de "Spanish One Step" din cauza acelui unic pas care se face pe fiecare bătaie a muzicii.

[...] Din 1945 Paso Doble face parte din categoria dansurilor competiţionale, iar începând din 1959 a fost standardizat.

Melodia are o structură complexă care cuprinde o introducere, o parte principală şi o încheiere, delimitate între ele de accente muzicale clare. Poate şi de aceea există foarte puţine grupuri muzicale care au această muzică în repertoriul lor. Primele cântece consacrate, cum ar fi "Der Herr Torero" ("Domnul Toreador") de Maria Andergast şi Hans Lang, şi "Espana Cani" de Pascual Marquina, provin din anii '20.
În forma iniţială, Paso Doble avea o masură de 3/8, mai târziu aceasta s-a schimbat la 2/4, 3/4. Astăzi este dansat ca un Two Step, pe o masură de 2/4 sau 6/8. Tempo-ul este de 58-62 bătăi/minut, iar în dans sportiv de 62 bătăi/minut.Luptele cu tauri datează din Creta Veche, dar s-au organizat în Spania de-abia din anii 1700.

Actualmente Paso Doble reprezintă dramatizarea prin dans a coridei spaniole, ceea ce dă caracterul spectaculos al dansului. Bărbatul îl imită pe toreador, care, cu atitudinea sa arogantă, îndrăzneaţă, îşi afirmă superioritatea în faţa bestiei. Astfel, dansatorii evoluează împreună sub ameninţarea unui taur imaginar.
În Paso Doble, bărbatul (toreadorul) este în lumina reflectoarelor mai mult decât în alte dansuri. Din acest motiv Paso Doble mai este caracterizat şi ca "dans al bărbatului".
               Femeia intruchipează, după cum spuneam, "muleta" (pelerina roşie cu care toreadorul ţine sub control taurul) şi trebuie să fie, în consecinţă (ca şi aceasta), suplă, fexibilă, elegantă şi pasivă. Cu toate acestea partenera nu are un rol de figuraţie, frumuseţea si viteza mişcărilor ei trebuie să ilustreze iscusinţa si eleganţa "pase-urilor" toreadorului. Mai mult decât atât, ea trebuie să devină foarte activă atunci când interpretează partiturile de Flamenco din coregrafie.
               Contrar altor dansuri latino, în paşii spre faţă tehnica labei piciorului este identică cu cea a mersului obişnuit (se rulează talpa dinspre călcâi spre vârf). Ţinând cont că, în general, fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un transfer de greutate, cât şi de faptul că partenerii au, în general, cel puţin două puncte de contact, Paso Doble este un dans uşor de învăţat. Din păcate, din cauza faptului că în zilele noastre acest gen de muzică nu mai este la modă, Paso Doble este dansat cu predilecţie în competiţiile de dans sportiv."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/paso%20doble.html
08/07/09 10:59

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

jive
"După descoperirea Indiilor de Vest de către Columb, a început şi comerţul cu sclavi. Se estimează că în perioada 1840-1900 au fost deportaţi din Africa în coloniile Noii Lumi peste 40 de milioane de afro-americani. Încetul cu încetul cultura, religia, mitolgia şi muzica africană s-au contopit cu cea a indigenilor şi a europenilor. Din acest mix cultural s-au dezvoltat diversele stiluri de muzică şi de dans afro-americane, iar printre acestea se numără şi Jive-ul.
Acest dans are o istorie interesantă şi controversată. Originile cuvântului "jive" sunt neclare, existând diferite variante cu privire la acestea. Astfel, cuvântul "jive" a derivat probabil din "Jev", care în limbajul vest-african Wolof înseamnă "a vorbi obraznic". Termenul mai are în argoul negrilor şi sensul de "minciună, exagerare". De asemenea, el ar mai fi putut deriva şi din modificarea cuvântului englez "jibe" (a glumi). Alte semnificaţii argotice ale termenului "jive" sunt cele de "comerciant ambulant", "marijuana" şi "relaţii sexuale". Este însă neclar dacă vreuna dintre aceste semnifcaţii a avut legătură cu folosirea termenului pentru dansul în discuţie.
În anii 1880, Jive-ul era cunoscut sub numele de Cake Walk, deoarece premiile pentru cele mai bune perechi de dansatori constau de cele mai multe ori în prajituri.
Muzica asociată Jive-ului a fost cunoscută sub numele de "Ragtime", fie datorită faptului că protagoniştii se îmbrăcau în hainele ("rags") lor cele mai bune, fie pentru că muzica era sincopată ("ragged").
    În anii '20, Ragtime-ul a fost înlocuit de dansuri ca "Charleston" şi "Black Bottom" şi astfel şi-a făcut apariţia şi "Swing-ul".
Spre sfârşitul anilor '20, combinaţia dintre energicele dansuri "Breakaway", "Texas Tommy" şi "Charleston" cu "Foxtrot"-ul a generat un nou dans, numit "Lindy Hop".
Cu mişcările sale acrobatice, Lindy Hop-ul a fost dansul anilor '20 - '30. Numele său are o poveste aparte."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/jive.html
09/07/09 12:25

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

salsa
" Savoarea civilizatiei afro-caraibiene

   Cine a creat Salsa? Cubanezii? Portoricanii? Nord-americanii? Dupa cum veti putea constata, nici istoria salsei nu este usor de determinat, deoarece a aparut la convergenta dintre mai multe civilizatii si culturi,  în geneza ei avand un rol important atat  genurile  muzicale latine , afro-caraibiene si nord-americane.

            Muzica specifica este scrisa în 4/4, având 160-220 batai pe minut iar ritmul de baza este Quick, Quick, Slow (trei pasi dansati pe 4 timpi).

Salsa este un cuvânt spaniol care în traducere libera înseamna „sos”. Un sos picant, format din diferite ingrediente, care dau preparatelor culinare cu specific caraibian savoarea caracteristica. În argoul muzicii latino, când o formatie cânta bine, se spune despre ea ca „estan cocinando!”. Iar când în muzica sunt prezente toate ingredientele care o fac atât de delicioasa, latino-americanii spun: “La musica tiene Salsa y Sabor” . 
[...] Omul care a avut ideea de a folosi cuvântul “Salsa” pentru a promova acest curent muzical a fost Izzy Sanabria (designer grafic la “Fania Allstars”) supranumit din aceasta cauza “Mr. Salsa”. Tot el are meritul de a fi intuit potentialul de marketing al acestui cuvânt în comercializarea muzicii latino."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/salsa.html
10/07/09 12:28

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
din ciclul "dansuri"

merengue
"Si în ceea ce priveşte originea Merengue-ului părerile sunt împărţite.
Potrivit lui lui Jean Fouchard, „Merengue” a evoluat din fuziunea muzicii sclavilor, cum ar fi Chica şi Calenda, cu Contradanse-ul.
Flérida de Nolasco îi atribuie paternitatea primelor compoziţii de Merengue "Ay, Coco!", "El sancocho", "El que no tiene dos pesos no baila" şi "Huye Marcos Rojas que te coje la pelota" colonelului Juan Alfonseca Baptiste (1810-1875).
Rafael Vidal susţine că apariţia acestui gen muzical reprezintă expresia spontană a bucuriei provocate de victoria împotriva haitienilor în bătălia de la Talanquera din 1844.
Conform altei variante, Merengue ar fi apărut cu ocazia unei petreceri date în onoarea unui oaspete de rang înalt invalid de un picior. Când acesta a început să danseze toţi invitaţii au remarcat felul special în care se mişca din cauza handicapului său şi, în semn de respect, toată lumea s-a simţit obligată să-l imite. Şi astfel s-ar fi născut Merengue-ul.
Cea de-a patra variantă susţine ca origine a Merengue-ului tradiţiile africane Taino, care mai târziu s-au amestecat cu elemente coloniale spaniole şi africane. Nu se ştie însă dacă dansul a venit direct din Africa sau a trecut şi prin Cuba.
Unii sugerează chiar o legătură cu piraţii din „La Tortuga”, deoarece mulţi dintre aceştia (prin natura profesiei) suferiseră amputări ale membrelor inferioare şi purtau proteze de lemn. Acest lucru îşi punea amprenta asupra manierei de locomoţie şi implicit asupra dansului lor.
Altii susţin că dansul a apărut datorită sclavilor care, legaţi cu lanţuri de picioare la comun, erau forţati să-şi târască piciorul încătuşat sincronizându-se pe bătaia tobelor când recoltau trestia de zahăr.
De asemenea, este posibil ca numele să fi fost împrumutat de la prăjitura haitiană făcută din albuş de ou şi zahăr, numită Meringue.

Jean Fouchard susţine că numele de Merengue a derivat din Mouringue, muzica populaţiei Bantu din Madagascar numită „Bara”.
Conform lui Fradique Lizardo, în perioada 1838-1849 a apărut, în Caraibe iar apoi şi în Santo Domingo (Puerto Rico), un nou dans: URPA sau „UPA Habanera” (UPA din Havana) ce includea o parte numită „ Merengue”.
Primul articol despre Merengue a apărut în publicaţia Oasis în 1854 şi a fost semnat de Eugene Perdomo.
Din 1930 Merengue este recunoscut ca dansul naţional al Republicii Dominicane.

Deşi din punct de vedere muzical este legat de Cuba, dansul provine din insula Hispaniola – o parte din aceasta fiind numită azi Haiti, iar cealaltă Republica Dominicană. Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, acest gen de muzică poartă numele de „Merengue” în Republica Dominicană,  „Mereng” în creolă şi „Meringue” în franceză.
Sigur este însă că Merengue s-a născut în regiunea Cibao în jurul anului 1850. În această regiune popularitatea Merengue-ului era atât de mare încât în zilele noastre este denumită „The craddle of merengue” (legănul Merengue-lui).
La începutul secolului XX, câţiva muzicieni educaţi - Juan F. García, Juan Espínola şi Julio Alberto Hernandez - au organizat o mare campanie pentru a introduce acest dans în saloanele de dans. Succesul lor nu a fost însă imediat, deoarece înalta societate refuza să-l accepte invocând în  principal caracterul vulgar al versurilor.
Protipendada a început să accepte Merengue-ul abia când o familie de aristocraţi din Santiago i-a cerut lui Luis Alberti să scrie un cântec pentru petrecerea organizată cu ocazia aniversării de 15 ani a fiicei lor. Alberti a scris „Compadre Pedro Juan”. Cântecul nu numai că a fost acceptat, dar a devenit şi un hit, fiind considerat astăzi un fel de imn al Merengue-ului.

În 1930, Rafael L. Trujillo a intuit importanţa Merengue-ului ca mijloc de propagandă şi l-a folosit ca vector ideologic în campania sa prezidenţială, folosind pentru aceasta câteva formaţii „Perico Ripiao”. La „dorinţa” dictatorului, posturile radio au integrat Merengue-ul în programele lor , industria muzicală le-a urmat, şi într-un final, festivalurile de Merengue au fost asimilate ca părţi ale moştenirii culturale naţionale. În 1961, când regimul Trujillo a luat sfârşit, Merengue-ul a redevenit o formă de exprimare populară. Mai mult chiar, a integrat noi forme muzicale, şi-a lărgit paleta instrumentală, ajungând şi în SUA. Acolo, interpreţi moderni, ca Juan Luis Guerra şi WilfridoVargas, au avut parte de succese deosebite. În cele din urmă, în 1990, a fost nominalizat pentru „Grammy-Award” la secţiunea Latino.
Melomanii deosebesc mai multe tendinţe de stil, cum ar fi Bolemerengue, Jalemerengue, Juangomero şi Pambeche. Pentru a simplifica lucrurile, experţii dominicani au împărţit Merengue-ul în două grupe: Merengue-ul „tradiţional” şi cel „citadin”."

mai multe... http://www.scoaladedans.ro/merengue.html
11/07/09 11:18

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Vincent van Gogh (1853-1890)



Vincent van Gogh (pronunţat în neerlandeză [vɪnˈsɛnt vɑnˈxɔx], n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers, Franţa) a fost un pictor olandez.

Tatăl lui era pastor protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de artă.

La vârsta de 16 ani, mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat la Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca colector de impozite într-o şcoală londoneză. Mizeria oraşului îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea impozitelor, motiv pentru care se trezeşte iar pe străzi.

Se întoarce acasă şi de decide, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se par prea dificile şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar şi faţă de mizeria cartierelor londoneze; îşi vinde lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi". Patronii, uimiţi, îl concediază în 1880.
Terasa Cafenelei Noaptea (1888)

În 1881 Van Gogh îşi împarte timpul între Haga şi Anvers hotărăt să devină pictor. În 1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese fascinat de prima şi unica expoziţie impresionistă, iar acum îşi dorea să fie aproape de artiştii săi idolarizaţi. Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin, având în vedere că ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare.

În următorii ani, Van Gogh are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu Gauguin. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din urechea dreaptă. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă.

În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin un an pictează 200 de tablouri.

În 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv picturii. Pictează 70 tablouri în tot atâtea zile. Însă nu a rezistat mult timp în acest ritm fanatic. La 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept, după care se retrage în camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, Van Gogh în vârstă de 37 ani, moare din cauza rănii.



surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vincent_van_Gogh
       http://art-zone.ro/picturi/vg/h/vincent_van_gogh.html

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
30/07/09 14:26

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
-din ciclul "pictori celebri"

NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907)



Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.

Date biografice

Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani.

În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.

În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.


Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau.

Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena.


În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.

Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904.

Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.

Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.


Cu o formaţie în care se recunoaşte filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereţii, şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa inaugurînd astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grigorescu
       http://art-zone.ro/picturi/ng/h/nicolae_grigorescu.html

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
31/07/09 20:32

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Pablo Picasso (1881-1973)



Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso Lopez (n. 25 octombrie 1881, Malaga - d. 8 aprilie 1973, Mougins/Cannes), artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulţumi în viaţă cu un singur rol. Va juca multe, reale şi imaginare, dar pe toate cu aceeaşi pasiune. A fost andaluz şi catalan, spaniol şi francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soţ şi tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeştri ai penelului, care a rupt definitiv cu convenţiile stilului iluzionist şi figurativ, dominant încă din perioada Renaşterii.

Aşa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, şi opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi totodată viaţa particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumuseţea şi erotismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie - reflectă multilateralitatea creaţiei lui Picasso care trăieşte pentru artă şi prin artă.


Pictura face parte din viaţa lui Picasso şi, în acelaşi timp, viaţa lui înseamnă în egală măsură artă. S-a născut la 25 octombrie 1881 în Malaga (Andaluzia) ca fiu al lui José Ruiz Blasco - pictor şi profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Malaga - şi al soţiei sale, Maria Picasso y López.

Talentul lui Pablito se evidenţiază încă din copilărie, ca adolescent îi uimeşte pe profesorii de la Institutul de Arte Frumoase din La Coruna, deşi el suportă cu greu rigoarea tradiţiei şi educaţia academică. În anul 1895 familia se mută la Barcelona. Tatăl său îi dăruieşte pensulele sale, gest prin care îi recunoaşte talentul.

Tânărul Picasso îşi continuă studiile la Şcoala de Arte Frumoase din Barcelona (1896) şi la Academia de Pictură din Madrid (1897-1898). În anul 1900, Pablo, în vârstă de nouăsprezece ani, îşi expune pentru prima dată lucrările în localul Els Quatre Gats ("La patru pisici") din Barcelona, unde se aduna avangarda artistică şi intelectuală din capitala Cataluniei. Din 1901, începe să-şi semneze lucrările cu numele mamei sale, consideră că Picasso "sună foarte bine".

Următorii ani şi-i petrece călătorind între Spania şi Franţa. La Paris este influenţat de operele lui Auguste Renoir şi Claude Monet. Expune câteva tablouri la galeristul Ambroise Vollard, unde cunoaşte pe pictorul Max Jacob, de cale îl va lega o prietenie de lungă durată.


În 1904, Picasso se hotărăşte să se stabilească definitiv la Paris, într-o casă veche, cunoscută sub numele de Bateau Lavoir, unde locuiesc studenţi, pictori, sculptori şi actori.

Pictează la început tablouri triste, în tonuri albastre reci (aşa numită perioadă albastră), ce exprimă singurătatea, suferinţa şi sărăcia, reflectând o dispoziţie afectivă melancolică.Cunoaşte pe Fernande Olivier, o tânără brunetă şi elegantă, de care se îndrăgosteşte şi cu care va locui împreună.


În pânzele lui Picasso domină acum nuanţele deschise, senine (perioada roz).Fascinat de universul arlechinilor, acrobaţilor şi clovnilor, merge adeseori la un circ din apropiere unde îşi găseşte motive pentru tablourile sale. Vara anului 1905 o petrece într-un sat din Pirinei împreună cu Fernande. Lucrează acolo la tablourile care vor marca începutul "perioadei primitive" în creaţia lui.

Picasso se îndepărtează de modul clasic, figurativ, de prezentare a chipului omenesc, îl interesesează sculptura iberică dinaintea dominaţiei romane, renunţă la modele şi pictează exclusiv din imaginaţie.

Acest proces este încununat de realizarea tabloului Domnişoarele din Avignon (1907), care prevesteşte naşterea cubismului.

Între anii 1908 şi 1914 Picasso trasează împreună cu Georges Braque drumul unui mod revoluţionar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism, de la articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei dispreţuisc formele, reduc totul - locuri, figuri, case - la formele geometrice elementare, la cuburi".

În realitate, Picasso şi Braque încearcă să reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafaţa bidimensională a tabloului, fără a folosi mijloace iluzioniste, să reunească forma şi suprafaţa recurgând la mijloacele unei picturi fără deosebiri între prim plan şi fondul în perspectivă.

Obiectele se descompun în părţi elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe suprafaţa pictată.

Începând cu anul 1912, Picasso recurge la metoda "colajelor" (hârtie lipită, fr.: collage, papiers collés), cubismul intră în aşa zisă "fază sintetică". În felul acesta, Picasso reuşeşte să accentueze şi mai mult diferenţa între suprafaţa tabloului şi relieful obiectelor reprezentate.

Aceşti ani reprezintă pentru Picasso un punct de cotitură. Maniera de a picta dar şi situaţia financiară se schimbă radical.Preţurile tablourilor sale cresc, nu va mai cunoaşte niciodată sărăcia. Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse, unde se mută cu noua sa iubită, Marcelle Humbert. În anul 1915 îl cunoaşte pe scriitorul Jean Cocteau şi pe Seghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes.

Picasso proiectează decorurile şi costumele pentru spectacolul de balet "Parada" (1917), pus în scenă de Jean Cocteau. Pleacă la Roma împreună cu corpul de balet şi se îndrăgosteşte de dansatoarea Olga Koklova, cu care se căsătoreşte în vara anului 1918.


În timpul călătoriei în Italia, vizitează oraşul Napoli şi vechile ruine de la Pompei, unde admiră picturile murale romane. Picasso reintroduce stilul compoziţiilor figurative, reprezentate naturalist, cu contraste de lumină şi umbră. Desenul elegant se limitează uneori doar la reprezentarea contururilor corpurilor de femei sau copii (Nud şezând, 1923).

Coloritul aminteşte de perioada roză (Arlechin cu mâinile împreunate, 1923). Este o perioadă liniştită de viaţă de familie şi de lucru. În 1921 se naşte primul său copil, Paul. În scurtă vreme totuşi relaţiile dintre cei doi soţi se strică. Picasso începe o legătură amoroasă cu Marie-Thérèse Walter.


În 1925, Picasso participă cu tabloul Trei dansatoare la prima expoziţie suprarealistă din Paris. Picasso nu este însă un artist suprarealist în sens propriu şi nu a făcut parte din cercul parizian din jurul lui André Breton.

Totuşi este uneori considerat ca suprarealist, prin faptul că opera sa nu reflectă o realitate vizibilă, ci redă o reprezentare interioară (Pictoriţa 1933, Nud în mijlocul unui peisaj 1933). În acest timp Picasso pictează un ciclu dedicat luptelor cu tauri (Moartea toreadorului, 1933) şi reia mitul antic al Minotaurului, care simbolizează virilitatea.

În 1935 se desparte de Olga Koklova. O cunoaşte pe Dora Maar, pictoriţă şi fotografă, care avea mulţi prieteni în cercul suprarealiştilor. În noua lui dragoste pictorul găseşte o corespondenţă intelectuală care până atunci îi lipsise. Nu o va părăsi totuşi pe Marie-Thérèse şi îşi împarte viaţa între cele două amante.


După izbucnirea războiului civil din Spania, Picasso se pronunţă de partea guvenului republican. În iulie 1937, are loc la Paris "Expoziţia Mondială". Tabloul lui Picasso, Guernica, expus în pavilionul spaniol, este dedicat oraşului basc Guernica, bombardat de aviaţia germană. Această operă marchează începutul angajării politice a artistului, care va culmina cu înscrierea în Partidul Comunist Francez (1944). În timpul ocupaţiei germane a Parisului, atelierul lui Picasso din rue des Grands Augustins devine un punct de întâlnire al artiştilor şi literaţilor, ca Jean-Paul Sartre, Raymond Queneau.


În anul 1946, Picasso o părăseşte pe Dora Maar. El începuse de fapt o relaţie cu tânăra pictoriţă Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se mută împreună în sudul Franţei. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacră sculpturii, ceramicii şi litografiei. În anul 1949 se naşte fiica lor, Paloma, al cărei nume aminteşte de celebrul "porumbel al păcii" de pe afişul Congresului Mondial al Păcii.

Anul 1953 debutează cu despărţirea de Françoise şi retragerea din partidul comunist, şi se încheie cu o nouă poveste de dragoste cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor căsători în 1961. În 1963 se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.

Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani

Picasso şi-a transformat viaţa în legendă. După anii petrecuţi printre boemii din Montmartre, a devenit - graţie geniului şi spiritului său inovator, dar totodată şi prieteniilor celebre şi aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.



sursa: http://art-zone.ro/picturi/pp/h/pablo_picasso.html

Ultima modificare de antonela (02/08/09 15:35)

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
02/08/09 15:30

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Henri Matisse



Henri Matisse (n. 31 decembrie 1869, Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), pictor francez, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei secolului al XX-lea şi totodată unul dintre principalii iniţiatori ai artei moderne. Moştenitor al impresionismului şi neoimpresionismului, Matisse dă impuls mişcării fauviste, dar este în acelaşi timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât şi în creaţia artiştilor renascentişti sau cu operele contemporanilor săi.

Începuturile

Henri Matisse s-a născut la 31 decembrie 1869 în Le Cateau-Cambrésis, o localitate din nordul Franţei. Fiu al unui negustor de grâne, se pregăteşte mai întâi pentru profesiunea de avocat, dar în perioada de lungă convalescenţă după o intervenţie chirurgicală survenită în anul 1890, se apucă de desenat, descoperind astfel lumea artei. Pleacă la Paris şi se înscrie la Academia Julian.

Adevăratele lui experienţe artistice vor fi însă legate de École des Beaux-Arts, unde urmează cursurile pictorului simbolist Gustave Moreau, în atelierul căruia începe să meargă cu regularitate începând din 1895. Leagă numeroase prietenii, printre care Albert Marquet şi Theodor Pallady. În anul 1899, Matisse începe să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière, unde îl va întâlni pe André Derain, care i-l va prezenta pe Maurice de Vlaminck.


Anul 1904 reprezintă un punct de cotitură în creaţia lui Matisse. După prima expoziţie pa care i-o organizeză Ambroise Vollard în galeria sa din Paris, pictorul pleacă la Saint-Tropez, unde îl aştepta Paul Signac, care îl iniţiază în stilistica divizionismului. Divizioniştii (neoimpresioniştii) se serveau de tehnica pointillistă, care consta în pictarea cu trăsături scurte, distincte de pensulă, care lasă puncte mici, regulate, multicolore şi independente de culoare pură. "Lux, calm şi voluptate" este o dovadă evidentă a folosirii acestui stil.

Parnasul fauviştilor - Collioure

Matisse îşi petrece vara anului 1905 la Collioure, un mic port situat în sudul Franţei, unde soseşte şi André Derain. Amândoi artiştii lucrează împreună. În octombrie 1905 are loc la Paris al III-lea Salon de Toamnă. În sala nr. VII au fost grupate tablourile lui Matisse, Marquet, Derain, de Vlaminck, Dufy.


Izbucneşte un scandal! Explozia culorilor puternic contrastante şi modernitatea tablourilor trezesc furia criticilor oficiali. Unul dintre aceştia - Louis Vauxcelles - numeşte sala care grupează operele acestor artişti "cuşca fiarelor sălbatice" ("la cage aux fauves"), de unde şi denumirea sub care va rămâne cunoscută noua direcţie în pictură -fauvism.

În anul 1908, Matisse deschide o şcoală de pictură în atelierul său din Paris, care va dura doar trei ani. Începe să fie cunoscut, călătoreşte şi expune în străinătate (München, Moscova, Londra, Berlin. Igor Stravinsky şi Serghei Diaghilev îi cer să deseneze costumele şi decorurile pentru reprezentarea la Londra a spectacolului coreografic "Le chant du rossignol" ("Cântecul privighetoarei") cu formaţia de balet rusă (Les Ballets Russes) în 1919.

Perioada de maturitate

Matisse îşi petrece o mare parte din timp la Nisa, unde se dedică aproape în totalitate lucrului, dând naştere unui univers artistic inedit. Nu-i place noua avangardă, nu-l interesează suprarealiştii care dau tonul în pictură începând cu anii douăzeci. În anul 1939, se reîntoarce la Paris, în noul său atelier. Războiul îl marchează. Nu mai lucrează pe mari suprafeţe şi experienţa acumulată o foloseşte în lucrări cu format de şevalet. O asfel de lucrare este "Bluza românească", în acorduri de alb şi roşu, inspirată de prietenia lui cu Theodor Pallady.

Sub ocupaţie, Matisse este considerat de autorităţile naziste un pictor "degenerat". Numai în zona liberă din sudul Franţei are posibilitatea să continuie nestânjenit să picteze. Pleacă, aşadar, la Nisa.

Ultimii ani

În 1941, bolnav de cancer, este operat într-o clinică din Lyon. În ciuda temerilor iniţiale, Matisse va părăsi spitalul în plină formă, gata să se reapuce de lucru. Începe să utilizeze tehnica hârtiei decupate (collages) şi iniţiază seria "Jazz".

După eliberare, se organizează o mare expoziţie retrospectivă la Salonul de Toamnă din Paris (1945). Între anii 1946-1951 realizează monumentala lucrare de decorare a capelei "Rosaire" din mănăstirea călugăriţelor dominicane din Vence, în apropiere de Nisa.

În 1952 are loc lnaugurarea muzeului Matisse din Le Cateau-Cambrésis, oraşul său natal. Greutatea anilor se face însă simţită. Ia totuşi naştere o serie de colaje în guaşă - pictorul le numeşte "decupaje de hârtie" (papiers découpés) - printre care "La tristesse du roi" ("Tristeţea regelui"), în care îmbinarea culorilor trezeşte o asociaţie cu ritmul muzicii şi dă impresia unui portret, ultimul său autoportret. La 3 noiembrie 1954 suferă un atac de inimă şi moare înconjurat de prieteni, la Nisa.

surse: http://ro.wikipedia.org/wiki/Henri_Matisse
       http://art-zone.ro/picturi/hm/h/henri_matisse.html

Ultima modificare de antonela (03/08/09 13:46)

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
03/08/09 13:45

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Claude Monet  (1840-1926)



Alãturi de marii pictori Pissaro, Renoir si Sisley, Monet este unul din reprezentanþii cei mai importanti ai impresionismului. Impresionismul este acel curent artistic care a revolutionat pictura secolului XIX. Claude Monet a trezit admiratia contemporanilor sãi prin utilizarea de culori luminoase, precum si cu peisajele sale, în care a transpus pe pânzã vibratia. El este întemeietorul impresionismului. În acest curent imaginea este pulverizatã; unii critici de artã spun cã este pictat aerul.

Claude Monet s-a nãscut la Paris în anul 1840 dar copilãria si-a petrecut-o în Normandia. Si-a început viata artisticã prin a face si a vinde caricaturi. Cel care i-a influentat soarta mai târziu a fost Eugen Boudin. El este cel care-l initiazã pe Monet în taina utilizãrii vopselei cu ulei si în tehnica plen air – nepermisã în pictura academicã. Mai târziu Claude doreste sã studieze pictura la Paris. Familia nu a fost mulþumitã de investiþia pe care au fãcut-o pentru studiile pictorului. Mãtusa sa a fost cea ce i-a oferit o bursã continuã.

Monet se înscrie la L’Academie Suisse. Acolo îl cunoaste pe Pissaro. În 1861, Monet este înrolat, pleacã în Algeria, unde se îmbolnãveste de tifos de aceea este trimis acasã. El se întoarce la Le Havre. În timp îi cunoaste pe Johann Jongking si Charles Gleyre, în atelierul cãruia lucreazã. Salonul acceptã douã dintre lucrãrile lui din Pãdurea Fontainebleu iar critica le primeste cu apreciere. Lumea îi confunda numele cu cel al lui Manet, care a provocat un real scandal cu opera Olimpia. În 1866 Monet are un succes colosal la Salon cu un peisaj si portretul lui Camille.

În 1867 se mutã pe aceeasi stradã cu Renoir. Salonul îi respinge lucrãrile deoarece erau prea apropiate de acea „picturã tânãrã” împotriva cãreia luptau criticii de artã. Camille care era iubita lui aduce pe lume un bãiat pe care-l va numi Jean. Viata tinerei familii e tulburatã de probleme materiale. Din acest motiv Monet vroia sã se înece, faptã mãrturisitã lui Bazille. Din fericire, Louis Gaudibert îi cumpãrã câteva tablouri, astfel artistul cãlãtorind la Paris. El se stabileste pe malul mãrii. Salonul îi respinge din nou tablourile. Monet se mutã în timpul verii la Saint-Michel. Renoir îl viziteazã des deoarece pentru el sã picteze în compania lui Monet este ceva plãcut, zice el. În 1870 îsi legalizeazã relatia cu Camille. Se mutã la Trouville unde este surprins de rãzboiul pruso–francez. Bazille cade pe front. Picteazã la Londra si în portul olandez Zaandam. Când se întoarce la Paris, Camille mosteneste pe neasteptate o avere. Împreunã cu noua lui cunoºtinþã Gustav Caillebotte, si cu vecinii sãi prieteni înfiinþeazã Asociatia Artistilor Independenti .

Prima expoziþie o realizeazã la renumitul fotograf Nadar. Tablourile nu au vânzare prea mare. Criticii ºi publicul îi luau în batjocurã lucrãrile. Rãsãrit de soare devine, în esentã, manifestul impresionismului. În anul urmãtor, se vând la casa de vânzãri a lui Drouot tablouri ale lui Monet, Renoir, Sisley si Berthey Morrisot. Treptat se formeazã un cerc al simpatizantilor noului gen de picturã. Ernest Hoschedé îi cumpãrã douã tablouri. Treptat Hoschedé îsi pierde averea lucru pe care îl resimte si Monet. În 1878 se naste al doilea copil al pictorului. Camille se îmbolnãveste si moare. Apare o idilã între sotia lui Hoschedé, Alice, si Monet. Viata lor împreunã atrage cât mai multe batjocuri.

În 1883, Monet închiriazã o casã pe care o va cumpãra în 1891 si în care va trãi pânã la sfârsitul vietii. Picteazã serii care reprezintã aceleasi teme alese de el, dar în lumini diferite si în alt moment al zilei. Monet, acum fãrã griji materiale, amenajeazã o grãdinã ca o picturã vie…un tablou care poate fi pictat oricând. Dupã moartea sotie s a lui Jean, nu mai pãrãseste grãdina sa.

La rugãmintea primului ministru de dupã primul rãzboi mondial, prieten cu Monet, acesta din urmã a fãcut cadou statului seria Nuferi. În 1922, Monet este bolnav de cataractã la ambii ochi. Este supus unei operatii care reuseste ºi artistul se poate întoarce la lucru. Este îngrijit de nora sa Blanche. Monet continuã sã picteze pânã la moartea sa survenitã în 1926.

LISTA CELOR MAI IMPORTANTE PICTURI CLAUDE MONET

La Grenouillere,1869 Metropolitan Museum of Art
Garden at Sainte-Adresse,1867 Metropolitan Museum of Art
The Beach at Sainte-Adresse,1867
Magpie
The Beach at Trouville,1870 National Gallery,London
Impression: soleil levant,1872
Impression: Soleil Levant (Impression,Sunrise),1873 Musee Marmottan,Paris
Regatta at Argenteuil,1872 Musee d'Orsay,Paris
Coquelicots (Poppies, Near Argenteuil) ,1873 Musee d'Orsay
The Highway Bridge at Argenteuil,1874 National Gallery of Art, Washington DC
La Promenade,1875
The Bridge at Argenteuil,1874 Louvre,Paris
La femme au Metier,1875
Saint-Lazare Station,1877 National Gallery,London
Boulevard des Capucines,1873
Landscape: Parc Monceau,Paris
Rouen Cathedral: Full Sunlight,1894 Louvre,Paris
Rouen Cathedral, the West Portal,Dull Weather,1894 Musee d'Orsay,Paris
Rouen Cathedral,the West Portal and Saint-Romain,Full Sunlight,Harmony in Blue and Gold,1894 Musee d'Orsay,Paris
Poplars along the River Epte,Autumn,1891 Private Collection
Water Lilies (The Clouds), 1903 Private Collection
Water Lilies 1906 Art Institute of Chicago
Waterlillies,Green Reflection, Left Part,1916-1923 Orangerie,Paris
Haystacks at Chailly at Sunrise,1865 San Diego Museum of Art
Meule,Effet de Neige,le Martin (Morning Snow Effect)
Meule,Degel.Soleil Couchant
Meule,Soleil Couchant,1891 Museum of Fine Arts,Boston
Wheat Stacks (End of Summer), 1890-1891 The Art Institute of Chicago
The Thames at Westminster (Westminster Bridge),1871
Houses of Parliament,London, Sun Breaking Through Fog,1904 Musee d'Orsay,Paris
Houses of Parliament,London,1905 Musee Marmottan,Paris
The Floating Ice,1880
Path in the Ile Saint-Martin,Vetheuil
The Artist's Garden at Vetheuil,1881 Private Collection
Rock Arch West of Etretat (The Manneport),1883
Garden in Bordighera,Impression of Morning, 1884
Bulbfield and Windmill Near Leyden,1886 State Museum,Amsterdam
The Artist's Garden at Giverny,1900 Musee d'Orsay,Paris
Gladioli
Martin

sursa: http://art-zone.ro/picturi/cm/h/claude_monet.html

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
04/08/09 16:28

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Stefan Luchian (1868-1916)



Luchian s-a nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, un sat din nordul Moldovei, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Vocatia viitorului pictor se declara înca din copilarie, el rezista cu încapatânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la scoala militara. În 1873 familia se muta la Bucuresti.

Stefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictura a Scolii de Belle Arte, pe care o absolva în 1889, obtinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie si un Studiu dupa natura. Maestru nedisputat i-a fost, în aceasta perioada de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian gasi încurajarea, fara sa-i împiedice libera dezvoltare a personalitatii. În toamna anului 1889 pleaca la München, unde studiaza doua semestre la Academia de arte frumoase si executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de arta.

Revine în tara în 1890 si participa la prima expozitie a societatii de arta Cercul artistic. Pleaca în anul urmator la Paris, unde studiaza la Academia Julian si cunoaste, în muzee si expozitii, viata artistica pariziana, aflata în acea perioada în plina efervescenta impresionista. Tabloul Ultima cursa de toamna arata influenta evidenta a lui Manet si Degas, dar si ecoul unor predilectii mondene, pe care Luchian va continua sa le aiba pentru o vreme si la Bucuresti.
Revenit la Bucuresti, va fi în 1896 principalul initiator al "Expozitiei artistilor independenti", care se va deschide chiar în fata Salonului Oficial.

Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iasi, de la care se retrage însa, protestând împotriva masinatiunilor de culise. În 1900 participa cu doua pasteluri la "Expozitia Universala" de la Paris. În acelasi an apar primele manifestari ale unei afectiuni ale maduvei spinarii, maladie cunoscuta sub numele de Scleroza

Multipla, care, dupa ameliorari trecatoare alternând cu noi agravari, îl lasa infirm pentru tot restul vietii. Soarta îi este potrivnica, boala si saracia materiala mergând mâna în mâna. Continua totusi sa lucreze cu frenezie si pâna în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expozitii. Prezenta eminenta în viata artistica a timpului, Luchian nu cunoaste pentru multa vreme succesul.

Astfel la expozitia sa din 1905, singurul cumparator al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori si prieteni îl aclama, conditia sa materiala continua însa sa fie dintre cele mai precare.

Din 1909 pâna la sfârsitul vietii va fi tintuit în fotoliu. Fixase însa în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreaga de opere, adevarate miracole de simplitate si de finete, de sinteza cromatica si arhitecturala a formelor, de colorit stralucit si delicat totodata. Tehnicii uleiului Luchian îi alatura, pentru peisaj si pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o maiestrie neegalata.

Fluiditatea contururilor, delicatetea catifelata a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse sa picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îsi concentreaza în aceasta directie toata energia creatoare, toata pasiunea pentru natura, toata dragostea pentru viata si pentru frumos. Iata de ce "florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatica a sentimentului, acea lumina interioara, acea simplitate grava care fac di multe dintre ele - este de ajuns sa mentionam Anemonele - adevarate capodopere.

Luchian a murit la 28 iunie 1916. Catre sfârsitul vietii nu mai putea tine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârsea, în flacara unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viata unui pictor.

Prezentare cronologica:

1868
Ştefan Luchian s-a născut la 1 februarie, în comuna Ştefăneşti, judeţul Botoşani. Tatăl său, maiorul Dimitrie Luchian, moldovean, la îndemnul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (cu care fusese prieten), se căsătorise cu o munteancă, Elena Chiriacescu; au mai avut un fiu, Anibal, născut cu doi ani mai tîrziu.

1873
Familia artistului se mută în aprilie la Bucureşti, în strada Popa Soare 15, într-o casă atunci cumpărată.

1875-79
Urmează cursurile şcolii primare din Tabaci.

1877
Tatăl pictorului moare la 26 noiembrie.

1880-83
Urmează cursurile liceului " Sf. Sava ".

1885
După ce refuzase să devină ofiţer, studiază pictura la şcoala de bele-arte din Bucureşti, unde are ca profesor pe Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Avînd pasiune pentru muzică, o vreme frecventează şi clasa de flaut de la Conservator.

1889
Obţine medalia de bronz pentru lucrările Cap de expresie şi Studia după natură. Toamna, pleacă cu bursă la Mlinchen, la Academia de arte frumoase, unde nu rămîne decît un an. Execută, în muzeu, copii după Rembrandt şi Correggio.

1890
Reîntors în ţară, participă cu patru lucrări la prima expoziţie a societăţii de artă "Cercul artistic ".

1891
Pleacă la începutul anului la Paris, unde studiază la Academia Julian cu profesorul W. Bouguereau, dar mai ales frecventează muzeele şi expoziţiile, urmărind atent viaţa artistică din capitala Franţei.

1892
Murindu-i mama, Luchian se reîntoarce în ţară.

1893
Pictorul îşi organizează un atelier pe actuala stradă Aristide Briand; în toamnă expune din nou la " Cercul artistic " (patru tablouri).

1894
Foarte activ, participă la "Expoziţia artiştilor în viaţă ", din al cărui juriu face parte; pictată încă de la Paris, Ultima cursă de tomană, vădind unele influenţe ale lui Degas, este distinsă cu medalie; în noiembrie, expune zece lucrări la "Cercul artistic". Înscris la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a şcolii de bele-arte din Iaşi, se retrage protestînd împotriva favoritismului practicat de comisie.

1895
Organizează împreună cu Titus Alexandrescu o expoziţie personală în atelierul său. Participă din nou la "Expoziţia artiştilor în viaţă" şi la cea a "Cercului artistic", al cărui vicepreşedinte este ales. Pictează portretul Safta Florăreasa.

1896
Deschide, împreună cu pictorul Artachino, o nouă expoziţie personală; ca o manifestare protestatară împotriva abuzurilor în organizarea Salonului oficial, Luchian şi alţii organizează "Expoziţia artiştilor independenţi". La inaugurare participă şi pictorul Nicolae Grigorescu; iniţiatorii lansează un manifest militînd pentru o artă liberă.

1897
Se mută în str. Popa Tatu, apoi în ştirbei Vodă; pictează biserica din Tulcea, împreună cu Artachino ; participă la organizarea societăţii artistice " Ileana "

1898
Expune 21 de lucrări la expoziţia societăţii " Ileana "; tot împreună cu Artachino pictează biserica din Alexandria.

1899
Participă la "Expoziţia artiştilor în viaţă", iar în aprilie, împreună cu fostul său coleg de şcoală, Nicolae Vermont, deschide o nouă expoziţie personală.

1900
Participă cu două pasteluri la "Expoziţia universală " de la Paris. Pictează biserica Brezoianu din Bucureşti (împreună cu acelaşi Artachino). Cîntă o vreme ca flautist în orchestra Teatrului Naţional. Apare revista " Ileana ".

1901
In cadrul unei expoziţii colective la Ateneu, expune 11 lucrări. Grav bolnav, către sfîrşitul anului se internează în Spitalul Pantelimon, fiind îngrijit de neurologul Gh. Marinescu.

1902
Încă în spital fiind, participă cu opt lucrări la prima expoziţie a noii Societăţi "Tinerimea artistică", al cărei membru fondator este. La începutul verii părăseşte spitalul, mergînd la Govora; aici se împrieteneşte cu Virgil Cioflec, colecţionar de artă, care va scrie mai multe articole despre pictor, precum şi o monografie apărută în 1924. Uşor restabilit, în urma îngrijirilor primite, Luchian se duce la rude, în Ialomiţa, unde reîncepe să picteze.

1903
Îşi organizează o expoziţie personală, cu 39 de lucrări, în Casa Assan. Participă şi la " Tinerimea artistică " cu 13 lucrări. Pictează la Filipeştii de Pădure.

1904
Expune 18 lucrări la " Tinerimea artistică". îşi petrece vara la Techirghiol şi pe Bărăgan. în decembrie, împreună cu desenatorul N.S. Pe-trescu- Găină, deschide o expoziţie personală la Ateneu.

1905
Pictează compoziţia La împărţitul porumbului. Expune 16 lucrări la "Tinerimea artistică" şi la "Expoziţia artiştilor in viaţă".

1906
Expune la "Tinerimea artistică " 12 lucrări. în timpul verii e bolnav.

1907
Printre cele nouă lucrări trimise la " Tinerimea artistică", se află şi autoportretul intitulat Un zugrav. Dramaticele răscoale ţărăneşti din primăvară îi inspiră o serie de lucrări, în tehnici diverse, pe care le aduce la expoziţia personală din decembrie, din sala Ateneului (împreună cu K. Loghi şi O. Spaethe).

1908
Expune 12 lucrări la "Tinerimea artistică", printre care Anemonele. Cu pastelurile realizate în vară la Brebu, îndeosebi peisaje, organizează în octombrie la Ateneu o nouă expoziţie personală.

1909
La expoziţia "Tinerimii artistice" trimite 11 lucrări. îşi retrage lucrările trimise la "Expoziţia artiştilor în viaţă"; vara pictează la Moineşti şi împrejurimi.

1910
I se agravează boala. Participă totuşi la expoziţia "Tinerimii artistice" cu 16 lucrări, realizate îndeosebi la Brebu şi Moineşti. La Ateneu, iarna, organizează o mare expoziţie personală, cu 84 de tablouri.

1911
Tot mai grav bolnav, nu participă la nici o expoziţie.

1912
Expune trei tablouri cu flori la "Tinerimea artistică". începe să picteze Lăutul. Locuieşte acum în casa proprie din strada Primăverii, unde va rămîne pînă la moarte.

1913
Participă la a Xl-a expoziţie internaţională de la Miinchen, iar la " Tinerimea artistică " trimite şase lucrări.

1914
Împreună cu pictorul Nicolae Dărăscu, expoziţie personală la Ateneu, în februarie. Participă cu trei tablouri cu flori la "Tinerimea artistică". Boala i se agravează în continuare.

1915
Pentru ultima oară participă la " Expoziţia artiştilor în viaţă ", unde trimite opt lucrări mai vechi. I se conferă medalia cl. I. Boala progresează. Paralizia îi cuprinde mîinile.

1916
În noaptea de 27 spre 28 iunie, pictorul ştefan Luchian se stinge din viaţă, după o îndelungată suferinţă, în vîrstă de 48 de ani. Joi 30 iunie a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu.

sursa: http://art-zone.ro/picturi/sl/h/stefan_luchian.html

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
05/08/09 10:11

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
din ciclul "pictori celebri"

Nicolae Tonitza



Nicolae Tonitza s-a nascut la 13 aprilie 1886 in Barlad si este cunoscut ca fiind un pictor, grafician si critic de arta roman. Urmeaza Academia de arte frumoase din Iasi, intr-unul din momentele ei cele mai infloritoare fiind coleg cu Stefan Dimitrescu (mai tarziu Tonitza, Dimitrescu, Sirato si O. Han vor forma "Grupul celor patru") si avandu-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare. Din 1908 urmeaza cursurile Academiei regale bavareze de arte frumoase de la Munchen, iar din 1909 pana in 1911, la Paris, frecventeaza ateliere si face studii dupa pictori celebri.

Influenta preocuparilor din epoca nu intarzie sa-si puna amprenta in opera tanarului artist, pe care calitatile de colorist si prospetimea senzatiilor il fac sa gaseasca repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresionistilor si, nu mai putin, modul decorativ de a gandi compozitia si fastul de belle epoque a artei 1900 (vezi Stilul 1900) ii vor determina hotarator optiunile estetice.

Echilibrul, hedonismul - acea bucurie neretinuta in fata fermecatoarelor aparente ale realitatii -, senzualitatea temperata se traduc in stralucirea luminii, in exaltarea tonurilor, in cromatica armonica, in sudura perfecta dintre forma (subliniata de un desen plin de gratie decorativa) si culoare. Grafica, plina de malitie si deseori de dramatism (a colaborat la numeroase reviste ale vremii: "Rampa", "Flacara", "Clopotul", "Hiena" etc.) si articolele - comentarii culturale si sociale - sunt marturii ale participarii intense la viata epocii.

Pictura ramane, dincolo de framantarile cotidiene, de angajarea in evenimentele contemporane, senina, vorbind despre un ideal estetic calsic, despre cultul frumosului, despre o arta inteleasa ca expresie a permanentei valorilor spirituale. Remarcam pisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse in planuri mari, urmarind jocul tandru al luminii pe obiecte, in tonuri vibrante.
Este considerat interpretul „tristeţelor luxuriant colorate” şi al ochilor de copii.

A studiat în Germania, la Munchen. Fără să-şi fi terminat studiile, călătoreşte în Italia şi Franţa şi rămâne pentru doi ani la Paris. Frecventează atelierul lui Pierre Laprade şi face studii după pictori celebri. Influenţa preocupărilor din epocă nu întârzie să-şi pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calităţile de colorist îl fac să găsească repede drumul spre originalitate.

Problemele impresionismului, cuceririle postimpreşionistilor şi compoziţia din stilul belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice. Pictează peisaje, portrete şi compoziţii, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse.

În 1911 se reîntoarce în ţară şi participă la expoziţia „Tinerimii artistice”. Termină cursurile Şcolii naţionale de Belle-Arte şi obţine prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”. Va zugrăvi bisericile din Scorţeni, Silişte, Poeni sau Văleni. Mobilizat şi trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia.

În 1924 expune la Bienala din Veneţia, iar un an mai târziu se retrage din asociaţia „Arta Română” şi intemeiază „Grupul celor patru”. La începutul anilor 30 era considerat „cel mai de seamă” pictor român în viaţă şi expunea intens şi în străinătate: Barcelona, Amsterdam, Bruxelles. În 1933 ocupa catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iaşi, rămasă vacantă în urma decesului lui Ştefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.

Pictura lui Nicolae Tonitza rămâne, dincolo de frământările cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senină. Viziunea sa artistică se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza” mari, rotunzi şi expresivi ne privesc astăzi cu o nostalgică inocenţă, cu o amară melancolie. A murit la Bucuresti la 26 Februarie 1940.

sursa: http://art-zone.ro/picturi/nt/h/nicolae_tonitza.html

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3
12/08/09 12:31

   
FiicaDeRege
membru

Locatie: ascunsa in Dumnezeu
Inregistat: 03/11/08
Cafeaua

    Istoria cafelei este la fel de bogata ca insasi cafeaua, datand de mai mult de 1000 de ani. In Occident, istoria cafelei incepe acum trei secole, dar in Orientul Mijlociu ea este consumata de toate paturile sociale inca din vechime. Prima referinta la cafea, din surse inregistrate, dateaza din secolul al IX-lea, dar cu multe secole inainte, existau multe legende arabe despre bautura misterioasa si amara cu puteri stimulatoare.
    Primele plante de cafea au fost aduse pe coastele Marii Rosii din Africa.La inceput cafeaua era considerata aliment si nu bautura. Triburile est-africane macinau boabele crude de cafea si prin amestecarea cu grasime animala obtineau o pasta pe care o modelau sub forma de bile. Acestea erau consumate de razboinicii tribului pentru a avea mai multa energie in timpul luptelor.
    Incepand cu anul 1000 e.n., renumitul tamaduitor Avicenna, administra cafeaua in chip de medicament. Etiopienii obtineau un fel de vin din fructele de cafea, prin fermentarea in apa a boabelor uscate. Cafeaua crestea in mod natural si in Peninsula Arabiei si din secolul 11 aici cafeaua a fost preparata ca bautura calda.
    Asa-numitele proprietati stimulative ale cafelei au fost considerate de multi in acele timpuri stravechi, generatoarele unui fel de extaz religios, iar cafeaua ca bautura si-a castigat o reputatie mistica, invaluita in mister si asociata cu preotii si doctorii. De aceea nu este surprinzator ca doua legende puternice au aparut pentru a explica descoperirea acestei boabe magice.
    O istorie apocrifa datand de pe la 1400, povesteste despre un pazitor de capre yemenit, pe nume Khaldi, care a observat cum caprele sale deveneau neastamparate si energice dupa ce mancau fructele rosii care cresteau in tufisurile necunoscute de pe aceste meleaguri. Uimit de comportamentul lor, Khaldi a dus fructe la o manastire din apropiere, unde staretul a fiert fructele in apa. Acesta a obtinut un lichid amar dar aromat, foarte stimulator, care alunga oboseala si somnolenta.
    Cealalta poveste este aceea a unui dervis musulman care a fost condamnat de dusmanii lui sa rataceasca prin desert si astfel sa moara de foame. In delirul sau, tanarul a auzit o voce care ii spunea sa manance fructele dintr-un arbore de cafea din apropiere. Dervisul a incercat sa inmoaie fructele in apa si cand nu a reusit, pur si simplu a baut lichidul acela. Interpretand supravietuirea si energia sa ca pe un semn de la Dumnezeu, s-a intors la ai sai si a raspandit credinta si reteta acestei bauturi.
    Asemenea legende sunt bineinteles neconfirmate, dar exista anumite fapte referitoare la raspandirea arborelui de cafea, care sunt bine documentate. Se pare ca originea cafelei se afla pe continentul african, intr-o zona a Etiopiei cunoscuta sub numele de "Kaffa". De acolo ea se raspandeste in Yemen, apoi in Arabia si Egipt. Cultivarea cafelei s-a extins rapid in toate aceste tari si servitul cafelei a devenit un obicei zilnic placut. Spre sfarsitul sec. al XIV-lea, societatile care practicau comertul au inceput sa-si dea seama de marele potetial pe care il reprezinta cafeaua si au lansat-o cu succes in Europa.
    Cererea de cafea in Orientul Apropiat era extrem de mare si toate transporturile de cafea care paraseau Yemenul cu destinatia Alexandria si Constantinopol erau foarte bine controlate si pazite pentru ca nici o planta sa nu iasa din tara. In ciuda acestor restrictii, musulmanii in timpul pelerinajului lor la Mecca, au reusit sa ascunda si sa ia cu ei plante de cafea si sa le cultive in tarile lor. Astfel, a inceput cultivarea cafelei in India.
    Cafeaua a intrat in Europa la acea vreme prin portul Venetia, unde aveau loc schimburile comerciale cu negustorii arabi. Bautura a devenit obisnuita in randul populatiei in momentul in care vanzatorii ambulanti de limonada au inclus-o in oferta lor ca alternativa la bauturile reci. De asemeni, multi dintre negustorii europeni au inceput sa bea cafea in calatoriile lor si au adus acest obicei in Europa.
    Asemanarile fonetice dintre cuvantul "cafea" si echivalentii sai europeni ( in italiana "caffe", in franceza "caffé" si "kaffee" in germana, de exemplu), i-au determinat pe oameni sa creada ca numele provine din "Kaffa", provincia etiopiana de unde cafeaua isi trage obarsia. Dar o alta ipoteza a sugerat ca acest cuvant povine din arabescul "quahwek", care inseamna "stimulant".
    Pe la mijlocul secolului 17, olandezii dominau comertul naval si au introdus cultivarea la scara mare a cafelei in coloniile lor din Indonezia, pe insulele Java, Sumatra, Sulawesi si Bali. Cafeaua a ajuns in America Latina cateva decenii mai tarziu cand francezii au adus o planta de cafea in Martinica. La jumatatea secolului 19, o boala rara a plantelor s-a raspandit prin plantatiile de cafea din Asia de sud-est si culturile au fost compromise. Astfel, Brazilia a devenit cea mai mare producatoare de cafea, onoare pe care o detine si astazi.
    Este interesant ca, desi cafeaua este originara din Africa, cultivarea arborelui in aceasta parte a lumii este relativ recenta. De fapt, plantatorii britanici au fost cei care au reintrodus cresterea cafelei in Africa, chiar dupa Primul Razboi Mondial, infiintand plantatii in zone care ofereau un climat si un sol propice infloririi arborelui.
    In urma unor teste senzoriale pe 19 tipuri de cafea macinata si prajita, sigilata de producatori, expertii Centrului de Cercetari si Expertize Marfuri Alimentare, din cadrul Catedrei de Merceologie si Managementul Calitatii (Academia de Studii Economice Bucuresti), au putut stabili un top al celor mai aromate tipuri de cafea existente pe piata romaneasca. Dupa testarea si analizarea probelor, Nova Brasilia Select, Tchibo Mocca, Elita Selected si Tchibo Exclusive au fost desemnate ca avand cele mai pronuntate arome si gusturi, acestea reprezentand cea mai buna alegere pentru un consumator. Totusi, din toate probele analizate, nici una nu s-a ridicat la calificarea maxima de cinci stele.
    Studiul de piata a fost comandat de Asociatia pentru Protectia Consumatorilor (APC) Romania. Bauturile de cafea obtinute au fost degustate de zece degustatori experti care au analizat gustul, aroma si mirosul. Ei au verificat intensitatea acestor parametri si au efectuat o ierarhizare calitativa a probelor, exprimata si prin raportul calitate/pret. In functie de acest raport per 100 grame de produs, probele au fost ordonate si in functie de pretul de la data respectiva. Fiind cea mai ieftina dintre cele patru clasate pe locul intai, Nova Brasilia Select a ocupat pozitia cea mai inalta a calitatii de ansamblu la pretul cel mai mic, fiind catalogata drept "cea mai buna cumparatura".
    Arabica, cea mai buna
    Cafeaua se obtine prin prelucarea semintelor arborelui Coffea, care creste in tarile tropicale. Exista multe specii de arbori de cafea, dar dintre ele Coffea arabica, Coffea robusta si Coffea iberica au valoare economica si sunt cultivate in plantatii. Cafeaua arabica este considerata de calitate superioara fata de alte tipuri. Varietatile cele mai valoroase de cafea arabica sunt Mocca, cu boabele sale mici, dure si rotunde si cu o aroma foarte pronuntata si varietatea Bourbon, cu boabele ascutite, care provine din Insulele Reunion. Prin denumirea Cafea de Brasilia se intelege cafeaua arabica cultivata in Brazilia, iar prin denumirea Cafea Milds - cafeaua arabica provenita din alte tari.
    Aroma, obtinuta din peste 40 de substante
    Aroma cafelei este una din cele mai importante insusiri. Conform expertilor de la Centrul de Cercetari si Expertize Marfuri Alimentare, la formarea aromei cafelei contribuie peste 40 de substante existente in cafeaua cruda sau formate prin prajire. Aroma poate varia de la un lot la altul si este data, in primul rand, de varietatea din care fac parte arborii de cafea, de modul in care au fost ingrijiti, de conditiile de cultura, de calitatea boabelor, a solului si de caracteristicile zonelor geografice. Aroma se pastreaza greu, fiecare firma producatoare avand propriile secrete de fabricatie, care se refera la selectarea anumitor varietati crescute in conditii climatice speciale si pastrarea unui raport intre acestea. Firmele producatoare de cafea depun eforturi intense atat in a selecta soiurile, cat si in a mentine complexul aromatic compus din cafeol si alte substante volatile, pentru a obtine o calitate constanta si controlata a izului, aromei si gustului.
    Efectele pozitive ale cafelei
    După o perioadă de zece ani de cercetări în Japonia din 100 000 de persoane care consumă cafea, 214 s-au îmbolnăvit şi au murit de cancer renal, în comparaţie cu neconsumătorii de cafea unde au murit de cancer 514 persoane. De aici s-a tras concluzia că substanţele antioxidante din cafea protejează celulele renale de radicalii de oxigen cancerigen. In comparaţie cu ceaiul verde la care nu s-a putut dovedi acest efect. Rezultate asemănătoare s-au obţinut în Otawa la cei cu tendenţă de cancer de sân. Un alt studiu National Health and Nutrition Examination Survey a publicat în anul 2005 că la cei care consumă cel puţin două căni de ceai sau cafea zilnic se reduce incidenţa bolillor cronice de ficat, care este frecventă la alcoolici sau persoane supraponderale (grase), prin efectul cofeinei incidenţa bolii se reduce, la fel se presupune un efect pozitiv în boala Parkinson sau Alzheimer.
   
http://www.cafea.home.ro/index.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cafea

Ultima modificare de FiicaDeRege (18/08/09 12:18)

_______________________________________
Inima mea este Templul Lui.
18/08/09 12:17

   
crestin_salvat
membru

Locatie: pe un continent
Inregistat: 15/11/08
feedback, ce faine poezii ai pus aici! "If" de Rudyard Kipling este o poezie exceptionala. Am gasit si eu o versiune tradusa in romana, de Corneliu Coposu, care a fost presedintele partidului National Taranesc.

Rudyard Kipling - Dacă...

Dacă te poti stăpâni, când norodul din jur se frământă,
Brav înfruntând insolentul repros, cu liniste sfântă,
Dacă-ti păstrezi, în virtute, credinta si-ncaleci sfiala,
Când se îndoieste de tine multimea, si-ti ierti îndoiala ...
Dacă astepti cu nădejde si nu te răpune-asteptarea,
Dacă minciunii, stăpână pe lume, îi spulberi chemarea,
Dacă asaltul mâniei te lasă senin, fără ură,
Dacă păsesti peste dorul de-a fi cel dintâi, cu măsură ...
Dacă te leagănă visul, dar stărui stăpân peste vise,
Dacă din gânduri mărete renunti să-ti faci teluri prezise,
Dacă cuvântul, izvor de ispite si cruntul dezastru,
Nu-s pentru tine oprelisti, nici vâsle in drumul spre astru ...
Dacă suporti să auzi, despre spusele tale cinstite,
Gânduri jelene, scornite de răi, pentru gloate smintite,
Dacă din opera s-au ales doar ruine si spatii,
Singur, cu scule stricate, de poti s-o refaci, din fundatii ...

Dacă pierzând, într-o clipă de risc pe o sansă, avutul,
Poti să începi, de la capăt, uitând în tăcere trecutul,
Ferm adunând cu răbdare, întregul pe lungă durată,
Fără să sufli o vorbă, de pierderea grea îndurată ...
Dacă superb prin vointă fortezi, când îti vine sorocul,
Inima, capul, tăria, să nu îsi astâmpere jocul
Gol de puterea vietii, urmându-ti destinul spre tinte,
Tare, cu vrerea din tine, ce-ti spune mereu înainte! ...

Dacă multimilor poti să vorbesti cu deprinderi egale,
Dacă, constant, îti păstrezi modestia si-n cercuri regale,
Dacă esti vulnerabil, la prieteni, la cei cu pornire,
Dacă pe toti îi stimezi îndeajuns, însă nu peste fire ...
Dacă momentul cumplit al prăpădului crâncen si mare
Calm vei putea să-l asemeni, în timp, c-un minut oarecare,
Lumea cu tot ce cuprinde va fi stăpânită de tine,
Tu, peste toti vei răzbate : om al puterii depline !

Traducere (1967), Corneliu Coposu

   http://www.youtube.com/watch?v=Q7jAp-BQ ... re=related Dunarea Albastra de Johan Strauss, din concertul de anul Nou de la Viena, din 2010. Are si niste imagini frumoase cu Dunarea, din mai multe tari si de la noi. :) Daca stiam de topicul asta cu cultura, puneam mai demult link-ul asta.

   Tot un fragment din concertul de anul Nou de la Viena http://www.youtube.com/watch?v=hUH-zMfnFXk

Ultima modificare de lucian_salvat (18/01/10 22:33)

_______________________________________
"Asteapta lucruri mari de la Dumnezeu". -William Carey
17/01/10 01:02

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08

lucian_salvat a scris:

feedback, ce faine poezii ai pus aici!

multumesc.
...
inca o poezie foarte draga mie... sper sa va placa :)

Traieste VIATA-Madre Teresa

Viata este o sansa, profita!
Viata este frumusete, admir-o!
Viata este bucurie, gust-o!
Viata e un vis, transforma-l in realitate!
Viata este o provocare, accept-o!
Viata este datorie, indeplineste-o!
Viata este joc, joaca-l!
Viata este pretioasa, ai grija de ea!
Viata este o bogatie, conserv-o!
Viata e iubire, bucura-te!
Viata este mister, descopera-l!
Viata e promisiune, indeplineste-o!
Viata e tristete, depaseste-o!
Viata este un imn, canta-l!
Viata e o lupta, accept-o!
Viata este aventura, risc-o!
Viata este fericire, merit-o!
Viata este viata, apar-o!
26/02/10 10:10

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
Invata de la toate (de Traian Dorz)

Invata de la apa sa ai statornic drum,
Invata de la flacari ca toate-s numai scrum.
Invata de la umbra sa taci si sa veghezi,
Invata de la stanca cum neclintit sa crezi.

Invata de la soare cum trebuie s-apui.
Invata de la pietre cat trebuie sa spui,
Invata de la vantul ce-adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de linistit sa treci.

Invata de la toate, ca toate-ti sunt surori,
Sa treci frumos prin viata, cum poti frumos sa mori.
Invata de la vierme ca nimeni nu-i uitat,
Invata de la nufar sa fii mereu curat.

Invata de la flacari ce-avem de ars in noi,
Invata de la apa sa nu dai inapoi.
Invata de la umbra sa fii smerit ca ea,
Invata de la stanca sa-nduri furtuna grea.

Invata de la soare ca vremea s-o cunosti,
Invata de la stele ca ceru-i numai osti.
Invata de la greier cand singur esti sa canti,
Invata de la luna sa nu te inspaimanti.

Invata de la vultur cand umerii ti-s grei,
Si du-te la furnica sa vezi povara ei.
Invata de la floare sa fii gingas ca ea,
Invata de la oaie sa ai blandetea sa.

Invata de la pasari sa fii mai mult in zbor,
Invata de la toate, ca totu-i trecator.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,
Sa-nveti din tot ce piere, cum sa traiesti in veci!
26/04/14 13:03

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
Iliada

Iliada este o epopee atribuită lui Homer, care pare a fi fost un aed din Ionia, din a doua jumătate a secolului VIII î.Hr., și care a preluat în epopeele sale, Iliada și Odiseea, tradiții, fragmente și motive din mituri vechi și cântece populare.

Iliada este compusă din 15 337 de hexametri dactilici și, din epoca elenistica, divizată în 24 de cânturi. Textul a fost probabil compus între 850 și 750 I.C. (date deja menționate de către Herodot), deci cu patru secole după perioada în care istoricii înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.

Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă aheii veniți din Grecia cu troienii și aliații acestora, fiecare tabără fiind susținută de diverse divinități, cum ar fi Atena, Poseidon sau Apollo. După zece ani de război, soarta acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sau individuale care ilustreaza figuri ca Ajax, Hector sau Patrocle. În final, aheii înving grație victoriei lui Ahile care îl ucide pe conducătorul troian în luptă directă.

În cele 24 de cânturi, însumând circa 15 000 de versuri, Iliada relatează fapte de vitejie excepțională făcute de eroi neînfricați, dintre care se detașează Ahile. Acesta nu cunoaște teama și preferă o moarte glorioasă unei vieți tihnite, însă este neîndurător, refuzând familiei dușmanului său până și consolarea de a-i preda corpul acestuia. Îl umanizează însă prietenia pentru Patrocle.

Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire de el, Hector detestă războiul și nu luptă pentru glorie, ci pentru a-și apăra cetatea; este iubitor de pace și de rațiune. Figurile celor doi eroi reies și din cuvintele pe care și le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru caracterizarea personajelor, cuvintele lui Ahile sunt mânioase și jignitoare, în timp ce Hector vorbește calm și măsurat. Poetul își caracterizează eroii și din câte un epitet frecvent legat de numele personajului respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile".

Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat de imagini auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau la zornăitul înfricoșător al armelor unui erou, ca în cazul lui Diomede. La prezentarea sugestivă a unei situații contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe mai multe versuri.

Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.

Cele două epopei homerice (Iliada și Odiseea) au fost traduse în limba română de George Murnu.

mai multe detalii si cele 24 cânturi... http://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada
27/04/14 19:00

   
feedback
Moderator

Inregistat: 28/04/08
care este.... (de Maica Tereza)

Ziua cea mai frumoasa? Azi.

Obstacolul cel mai mare? Frica.

Cel mai usor lucru? A gresi.

Greseala cea mai mare? Renuntarea.

Radacina tuturor relelor? Egoismul.

Distractia cea mai frumoasa? Munca.

Infrangerea cea mai grea? Descurajarea.

Ce mai buni profesionisti? Copiii.

Prima nevoie? Comunicarea.

Fericirea cea mai mare? A-i ajuta pe ceilalti.

Cel mai mare mister? Moartea.

Cel mai mare defect? Lipsa de umor.

Cea mai periculoasa persoana? Aceea care minte.

Sentimentul cel mai urat? Ranchiuna.

Cel mai frumos cadou? Iertarea.

Indispensabilul din viata noastra? Familia.

Cea mai buna cale? Cea justa.

Cea mai placuta senzatie? Pacea interioara.

Urarea de bun-venit cea mai frumoasa? Surasul.

Cel mai bun medicament? Optimismul.

Cea mai mare satisfactie? Datoria dusa la bun sfarsit.

Forta cea mai mare? Increderea.

Cel mai frumos lucru din lume? Iubirea
30/04/14 12:20

   
Pagini: 1 ... 3 4 5 6 7    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou, Urari sarbatori
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
 Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2018 TANARCRESTIN.net