TANARCRESTIN.net
 




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Educatie si scoala/Povesti pentru copii Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini: 1 ... 3 4 5 6
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Heidi ( VIII), de Johanna Spyri



Sebastian tocmai îl condusese pe Domnul Candidate în bibliotecă,a doua zi dimineaţă, când soneria sună cu zgomot. Servitorul deschise uşa şi găsi un băiat zdrenţăros cu o flaşnetă în spate.
- Ce doreşti? întrebă Sebastian arogant.
- Vreau să o văd pe Clara, veni răspunsul.
- Şi ce, mă rog, doreşti tu de la Domnişoara Clara?
- Îmi este datoare cu douăzeci de cenţi, spuse băiatul cu răceală.
- Serios? Şi de unde ştii tu că o Domnişoară Clara locuieşte aici?
- Ieri am dus-o unde dorea să meargă, şi asta a costat douăzeci de cenţi şi apoi am adus-o aici, şi asta a mai costat douăzeci de cenţi.
- Ei bine, acest lucru demonstrează că eşti un mincinos, strigă Sebastian, pentru că Domnişoara Clara nu poate să meargă! Aşa că şterge-o de aici imediat.
Dar băiatul nu făcu nicio mişcare.
- Vă spun că am văzut-o pe stradă ieri, insistă el. Are părul scurt şi negru şi ochii negri.
- Oho! chicoti Sebastian. Asta-i domnişorica cea mică, asta-i cu totul altceva. Hai intră şi aşteaptă aici în hol.
Şi, bine dispus, intră în bibliotecă.
- E un băiat jos care doreşte să vorbească acum cu Domnişoara Clara, anunţă el. Clara, foarte încântată de această întrerupere, ceru permisiunea profesorului ca băiatul să fie adus sus imediat.

Ca de obicei, în timpul orelor, Domnişoara Rottenmeier stătea în sufragerie împletind. Deodată se ridică în picioare cu o grimasă.
De undeva ajungeau până la urechile ei acordurile vesele ale unei flaşnete. Muzica se auzea neobişnuit de aproape într-adevăr, ai fi putut spune că vine din bibliotecă.
Domnişoara Rottenmeier se ridică brusc şi, ajungând la uşa bibliotecii, o deschise. Pentru o secundă nu putu să-şi creadă ochilor. Era incredibil! Clara şi Heidi ascultau cu feţele strălucind de bucurie, în timp ce un vagabond stătea în mijlocul camerei învârtind la flaşnetă cu toată forţa.
- Stop! ţipă Domnişoara Rottenmeier. Opriţi-vă imediat! Chiar acum! dar cuvintele se pierdeau în muzica veselă.

Se grăbi să îl înşface pe băiat, când ceva se mişcă exact printre picioarele ei. Se uita în jos. Iar jos, mişcându-se greoaie pe podea, văzu o broască ţestoasă mare şi leneşă. Luând-o la goană brusc,
Domnişoara Rottenmeier părăsi camera şi ţipă cât o ţinu gura după Sebastian.

- Ia-l si dă- l afară! Scoate-l afară! rosti gâfâind sărmana Domnişoară Rottenmeier, prăbuşindu-se în cel mai apropiat scaun.

Bucurându-se pe ascuns, Sebastian îi spuse băiatului să-şi ia broasca ţestoasă şi flaşneta şi să plece. Dar înainte de a-1 părăsi în mijlocul străzii, îi strecură câteva monezi în mânuţa lui murdară.
- Patruzeci pentru ieri şi patruzeci pentru că ai cântat, spuse Sebastian zâmbind. Bună treabă ai făcut.

În următoarele câteva zile, supărarea Domnişoarei Rottenmeier fată de Heidi crescu în loc să scadă. I se părea că, de când venise copila aceea, casa fusese răsturnată cu susul în jos. Dar Clara nu se mai plictisea acum, pentru că, chiar şi în timpul lecţiilor Heidi era foarte amuzantă. Şi când se terminau lecţiile, Heidi stătea lângă Clara povestindu-i despre viaţa pe Muntele Alm.
Dar, într-un târziu, dorul de bunicul său şi de viaţa pe care o ducea cândva deveni insuportabil. Îşi aduse aminte că Dete îi promisese că va putea pleca atunci când va dori. Acum, în sfârşit, Heidi simţi că nu mai poate suporta această despărţire de tot ce îi era mai drag.

In următoarea după-amiază, îşi împacheta mult preţuitele pâiniţe în şalul roşu şi vechi, îşi puse pe cap pălăria sa prăfuită din paie şi se grăbi, fără să facă nici un zgomot, pe scări.
Dar chiar când ajunse la intrare, apăru Domnişoara Rottenmeier.
Pentru o secundă menajera rămase uimită, nemişcată, uitându-se la Heidi. Apoi izbucni:   

- Ce vrea să însemne asta? Îţi interzic să părăseşti această casă şi să umbli creanga.
- Dar nu aveam de gând aşa ceva, răspunse Heidi speriată. Vreau doar să mă întorc acasă. Trebuie să mă duc acasă, suspină ea. Bunica mă aşteptă, şi Bulgăraşul poate că plânge pentru că eu nu sunt acolo, iar dacă nu îi dau lui Peter pâinea şi brânza mea, îl va bate pe Thistlefinch. Aici nu se poate vedea cum soarele spune «noapte bună» munţilor, iar vulturul nu zboară niciodată deasupra oraşului Frankfort.
- Dumnezeule, ai milă! exclamă Domnişoara Rottenmeier. Copila aceasta şi-a pierdut minţile! Mergi sus în camera ta imediat.

Heidi se îndreptă spre scări încet şi dezamăgită. Fără să spună un cuvânt, se duse în camera ei şi închise.
La cină Heidi, după ce puse deoparte în buzunar ruloul pentru Bunica, rămase tăcută ca un şoricel, fără să mănânce sau să bea nimic, fără să spună nimic.

A doua zi dimineaţă, deoarece Domnul Sesemann era aşteptat să se întoarcă acasă, Domnişoara Rottenmeier veni să controleze hainele lui Heidi. Era nerăbdătoare să îi arate tatălui Clarei ce bine avuse grijă de fetiţă. Câteva clipe mai târziu ieşi din cameră, se îndreptă spre bibliotecă cu o legătură de haine pe care o ţinea în mână cât mai departe de ea.
- Ce înseamnă toate acestea pe care le-am găsit în camera ta, Adelheid?
strigă ea. In dulapul tău, un loc în care se ţin rochiţele, un morman de pâine veche! Tinette! Ai grijă ca toată pâinea asta veche să fie aruncată imediat şi pălăria veche din paie de pe masa lui Adelheid, de asemenea.
- Nu! Nu! Nu pălăria mea! ţipă Heidi, ridicându-se în picioare. Iar pâinea este pentru bunica, Domnişoară Rottenmeier. Nu trebuie să o aruncaţi.
- Stai aici, Adelheid, spuse Domnişoara Rottenmeier aspru.
Heidi se aşeză lângă scaunul Clarei, plângând de ţi se rupea inima. Dar Domnişoara Rottenmeier părăsi camera.
- Ascultă Heidi, o rugă Clara. Nu mai plânge. Poţi să iei toate pâinile pe care le vrei pentru Bunica. Pâinea pe care o aveai era oricum prea veche pentru a o putea mânca oricum. Aşa că nu mai plânge, nu mai plânge.
- Mi-ai promis că pot avea atâta pâine câtă adunasem eu?
- Şi chiar mai multă, Heidi, îţi promit. În sfârşit, Heidi îşi şterse ochii. Dar
fata îi era încă roşie si când coborî la cină.

Între timp, Sebastian încerca să îi facă semne. începu să se strâmbe, arătă către capul ei apoi către al lui, şi, într-un sfârşit, clipi misterios, ca şi când ar fi vrut să spună: «nu-ţi face griji. M-am ocupat eu de toate.»

Dar Heidi nu înţelese sensul gesturilor lui până nu se duse la culcare.
Servitorul milos luase pălăria prăfuită din coşul de gunoi şi o ascunsese sub cuvertura din camera lui Heidi.De aceea, când Heidi se strecură sub aşternut plângând şi încercând să adoarmă, găsi mult iubita-i pălărie. În bucuria pe care o cuprinse cu ocazia acestei des-coperiri, pierderea pâinii era uitată. Îşi strânse pălăria în braţe. Apoi se dădu jos din pat şi o înveli într-o batistă mare şi o ascunse în cel mai îndepărtat colţ al dulapului.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Heidi-VIII-de ... Spyri.html

Ultima modificare de antonela (23/03/10 14:18)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

23/03/10 14:17

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Heidi ( IX) de Johanna Spyri



Domnul Sesemann se întoarse în sfârşit acasă. Toată casa era într-o continuă agitaţie. El o salută
mai întâi pe Clara, pentru că între tată şi fiică exista o strânsă legătură afectivă. Heidi se retrase timidă într-un colţ, dar după câteva clipe Domnul Sesemann o strigă. Întinzând mâna, spuse cu blândeţe:
- Deci aceasta este micuţa suedeză. Vino şi dă mâna cu mine, Heidi. Acum, spune-mi, cum v-aţi înţeles voi două? Nu v-ati certat?
- Oh, nu. Clara a fost întotdeauna bună cu mine, spuse Heidi.
- Iar Heidi nu se ceartă niciodată, spuse Clara.
- Ei, mă bucur să aud aşa ceva.

Domnul Sesemann se ridică privind încântat. Acum trebuie să mă lăsaţi să mănânc şi eu ceva. Iar după aceea, veţi vedea ce v-am adus. Apoi plecă în sufragerie unde Sebastian pregătise dejunul pentru el. Aici, Domnişoara Rottenmeier aştepta nerăbdătoare ocazia de a vorbi cu el.
- Domnule Sesemann, anunţă ea, am fost înşelaţi!
- Pot să întreb cum anume? întrebă Domnul Sesemann calm.
- Sunt sigură că această copilă nu este întreagă la minte!
- Nu este întreagă la minte! După un timp Domnul Sesemann spuse uimit: Trebuie să vorbesc cu fiica mea, spuse întrerupând conversaţia şi ieşi în grabă din sufragerie.

Le găsi pe cele două copile în bibliotecă. Aşezându-se lângă Clara, o rugă încet pe Heidi:
- Draga mea, vrei să te duci şi să îmi aduci un pahar cu apă?
Iar Heidi se repezi să îi îndeplinească rugămintea.
- Acum, Clara, iubita mea, spuse Domnul Sesemann luându-i mânuţa într-a lui, poţi să îmi spui ce motiv ar putea avea Domnişoara Rottenmeier pentru a considera că Heidi «nu este întreagă la minte»?
Clara putea bineînţeles să îi răspundă la această întrebare. Iar când îi povesti tatălui ei despre băiatul cu flaşneta, despre pisicuţele şi despre broasca ţestoasă care o speriaseră pe Domnişoara Rottenmeier atât de tare, el se lăsă pe spate râzând.
- Ei bine, tu vrei să o alungăm, draga mea? întrebă el.
- Oh, nu, tăticule! plânse Clara. Nu o alunga pe Heidi. De când a venit ea aici, totul a devenit atât de vesel.

În acea seară, Domnul Sesemann îi spuse Domnişoarei Rottenmeier că Heidi nu va fi alungată.
Domnul Sesemann trebuia să mai facă o călătorie de afaceri la Paris. Dar îi promise Clarei că bunica ei va veni curând la ea. De fapt, abia plecă Domnul Sesemann, că şi începură pregătirile pentru sosirea Doamnei Sesemann.
Seara târziu se auzi zgomotul unei trăsuri, iar Sebastian şi Tinette alergară la uşă. Domnişoara Rottenmeier îl urmă.

Lui Heidi i se spusese că nu trebuie să coboare scările până când nu va fi  chemată. Ascultătoare, copila rămase liniştită într-un colţ al dormitorului ei. După câtva timp, capul lui Tinette apăru în cadrul uşii.
- Trebuie să te duci în bibliotecă, spuse servitoarea.
Heidi coborî cu zgomot scările. Când deschise uşa bibliotecii, auzi o voce tare prietenoasă strigând-o.
- Ah, aici erai! Vino şi lasă-mă să te privesc.
Heidi se îndreptă către scaunul Doamnei Sesemann.
- Tu trebuie să îmi spui Bunică, aşa cum îmi spune Clara, spuse bătrâna doamnă veselă. Poti să tii minte acest lucru?
- Bineînţeles, spuse Heidi şi adăugă sinceră, pentru că aşa v-am spus întotdeauna.
- Într-adevăr? Atunci este totul în regulă, şi Bunica râse din nou. Era atât de blândă si de veselă încât Heidi o îndrăgi pe loc.
- Şi acum spune-mi cum te cheamă, spuse ea, luând mâna lui Heidi într-a sa.
- Numele meu este Heidi, dar dacă mă veţi striga Adelheid, vă voi răspunde.
- Doamnă Sesemann, vă daţi seama că acest copil nu poate fi strigat după această poreclă ridicolă, spuse Domnişoara Rottenmeier.
- Dragă, Domnişoară Rottenmeier, dacă ea s-a învăţat să fie strigată după acest nume, Heidi, nu văd nici un motiv pentru care noi nu am striga-o la fel.
Doamna Sesemann era o femeie foarte ageră, într-adevăr. Ghicise imediat cum stăteau lucrurile în casa fiului său.

A doua zi, după prânz, când Clara se odihnea, Bunica se duse în camera Domnişoarei Rottenmeier si ciocăni la usă.
- Vrei să îi spui lui Heidi să vină în camera mea, te rog? o rugă Doamna Sesemann. Vreau să îi arăt o carte pe care am adus-o cu mine.
- Dar copila nu ştie nimic despre cărţi, suspină Domnişoara Rottenmeier. Nu a fost în stare nici măcar să înveţe Abecedarul.
- Acest lucru este cam ciudat, comentă Doamna Sesemann gânditoare. Nu arată ca fiind o fetiţă care nu poate învăţa.
Când, câteva minute mai târziu, Doamna Sesemann o întâmpină pe Heidi în salon, o invită să ia loc într-un scăunel de lângă ea. Apoi începu să îi arate pozele colorate ale unei cărţi.
Heidi privi extaziată. Bunica spuse:
- Acum spune-mi Heidi, cum merg lecţiile? Ai învăţat să citeşti?   
- Oh, nu, răspunse Heidi suspinând. Acest lucru este imposibil.
- De unde ti-a mai venit si ideea aceasta? întrebă Doamna Sesemann.
- Peter mi-a spus, şi el ştie, pentru că a încercat să înveţe.
- Ei bine, spuse Doamna Sesemann, nu ştiu cine este Peter, dar lasă-mă să îţi spun un singur lucru, Heidi. Nu trebuie să te laşi descurajată de nereuşitele celorlalţi. Când vei învăţa să citeşti, vei citi cartea aceasta şi vei vedea despre ce este vorba în ea. Acum haide să o vedem pe Clara. Ia şi cartea cu tine ca să îi arătăm şi ei pozele frumoase.

Simpatia faţă de Doamna Sesemann mai alungă pentru un timp dorul de casă al fetiţei, dar nu îndepărtă în întregime acea povară. Înţelesese într-un sfârşit că Mătuşa Dete o înşelase. Nu i se mai permite să se întoarcă la Bunicul ei. Dimpotrivă, poate că va trebui să locuiască la Frankfort pentru mult, mult timp. Tristeţea din ochişorii ei nu îi trecu neobservată Doamnei Sesemann.
O săptămână mai târziu, când Bunica intră în bibliotecă, o văzu pe Heidi cum făcea progrese.
Cele două fetiţe stăteau una lângă alta. Heidi citea tare, mai rar, poate, dar clar şi corect.
In aceeaşi noapte, fetiţa găsi cartea cu poze, la cină, lângă farfuria cu mâncare.
Îşi ridică privirea surprinsă, iar Bunica dădu din cap veselă.
- Da, este a ta, aşa cum ţi-am promis, dragă mea.
Cartea minunată deveni comoara cea mai
de preţ a lui Heidi. În fiecare seară citea cu voce tare pentru Clara şi pentru Bunica.

Dar chiar dacă micuţa era încântată de noile evenimente, încă se mai putea citi tristeţea în ochişorii ei. Iar după ce Bunica se întoarse la ea acasă, Heidi nici nu mai putu să mănânce. În fiecare zi deve-nea din ce în ce mai palidă şi mai slabă. Noaptea plângea, cu capul în pernă, până când adormea.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Heidi-IX-de-J ... Spyri.html

Ultima modificare de antonela (24/03/10 16:51)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

24/03/10 16:51

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Heidi (X) de Johanna Spyri




Un eveniment pe cât de ciudat pe atât de neobişnuit se petrecea cu regularitate în casa
familiei Sesemann. În fiecare dimineaţă, când coborau servitorii, uşa de la intrare o găseau larg deschisă. Prima dată când se întâmplă acest lucru, au crezut că nişte hoţi spărseseră uşa în timpul nopţii, dar au observat că nu lipsea nimic.

Într-un sfârşit, Domnul Sesemann, care se întorsese de la Paris pentru câteva zile, hotărî să stea la pândă pentru a putea rezolva misterul. Doctorul Classen, un prieten vechi de familie şi în acelaşi timp medicul familiei se oferi voluntar ca să îi ţină de urât.

Cei doi bărbaţi intrară într-o cameră a cărei uşă dădea spre coridor, ca să poată supraveghea ieşirea. Lăsară uşa puţin întredeschisă, astfel încât lumina din cameră să nu ajungă în hol şi să poată auzi chiar şi cel mai mic zgomot.

Când ceasul bătu miezul nopţii, doctorul spuse:
- Poate că această stafie este prea deşteaptă şi nu va veni în seara aceasta ştiind că noi o aşteptăm.
Mai trecu o oră.
Deodată, doctorul făcu un gest cu mâna.
- Sh! Ai auzit vreun zgomot puţin mai înainte, Sesemann? şopti el.
Ascultară amândoi, ţinându-şi răsuflarea. Apoi fiecare dintre ei luă câte o lumânare şi păşiră încet în hol. Uşa de la intrare ea larg deschisă, iar razele lunii, intrând în casă, luminau o siluetă albă care stătea în pragul uşii.
- Cine este acolo? strigă doctorul cu o voce răsunătoare. Ambii bărbaţi se repeziră la silueta albă, care se întoarse, scoţând un strigăt slab.
Heidi, îmbrăcată doar în cămăşuţa ei albă de noapte, îşi ridică privirea speriată, tremurând din cap până în picioare.

Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt uimiţi.
- Ce cauţi aici, Heidi? întrebă cu blândeţe Domnul Sesemann.
- Nu ştiu, spuse Heidi cu naivitate.
- Cred că această situaţie tine de domeniul meu, Sesemann, spuse doctorul. Aşteaptă-mă în camera de zi, iar eu voi duce copila la culcare.
O conduse pe Heidi sus pe scări. Când ajunseră în camera ei, o duse până la pat cu grijă şi o acoperi cu pătura.

- Acum spune-mi, unde doreai să mergi? întrebă doctorul.
- N-am vrut să mă duc nicăieri, spuse Heidi, încă temurând. Eu nu ştiu cum am ajuns jos, m-am trezit aşa, deodată, acolo.
- Visai ceva?
- Oh, da, visez acelaşi lucru în fiecare noapte, visez mereu că sunt cu Bunicul din nou, şi aud vântul suflând printre brazi, şi alerg la uşa casei şi o deschid. Iar apoi mă trezesc, şi văd că sunt tot în Frankfort.
- Da, înţeleg. Spune-mi, îţi place să stai în Frankfort?
Heidi nu putu răspunde.
- Hmmm! Şi unde ai locuit tu pânal acum cu bunicul tău?
- Sus, pe Muntele Alm.
- Şi nu te simţeai niciodată singură acolo sus?
- Oh, nu, era foarte frumos! şi zicând acestea, izbucni în plâns.
Doctorul se ridică.
- Haide, plângi Heidi, asta o să-ţi facă bine, spuse el, punându-i căpşorul pe pernă.
Încearcă să dormi. Mâine totul va fi bine.
Apoi părăsi camera şi se îndreptă spre Domnul Sesemann.

- Dragă prietene, spuse doctorul grav, fantoma noastră este Heidi, care a fost somnambulă în fiecare noapte. Se topeşte de dorul de casă. Nu trebuie să mai pierdem nici o clipă. Trebuie trimisă acasă imediat.
Domnul Sesemann era şocat.
- Somnambulă - bolnavă - se topeşte de dorul de casă! Toate acestea se întâmplau la mine în casă şi nimeni n-a observat nimic? Dar nu poţi să-mi ceri să o trimit acasă la ea bolnavă când de fapt ea a venit la noi cât se- poate de sănătoasă!
- Sesemann, eu îţi spun că fetiţa trebuie să meargă acasă mâine!
Se iviseră zorile când, în sfârşit, doctorul plecă, iar Domnul Sesemann pricepu într-un târziu că Heidi trebuie trimisă acasă la ea, sus pe munte.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Heidi-X-de-Johanna-Spyri.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

25/03/10 14:28

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Heidi ( XI ) de Johanna Spyri



Răvăşit din cauza acestei vesti, Domnul Sesemann urcă scările  şi  îşi  chemă  toti
servitorii. Johann trebuia să pregătească caii şi trăsura. Tinette trebuia să o îmbrace pe Heidi pentru călătorie, de îndată ce se va fi trezit. Domnişoara Rottenmeier trebuia să aibă grijă ca toate hainele lui Heidi să fie împachetate imediat. Apoi Domnul Sesemann se grăbi către camera fiicei sale.
Clara îl rugă pe tatăl ei să găsească un mod de a o vindeca pe Hedi fără să o trimită acasă, dar Domnul Sesemann îi explică răbdător că trebuie să facă întocmai cum spusese doctorul. Îi promise Clarei că o va duce în Elveţia pentru a o vizita pe Heidi în următorul an. După aceea Clara nu mai spuse nimic.

Domnul Sesemann trimise pe cineva după Heidi, iar când aceasta apăru, îi spuse vesel:
- Ei bine, micuţă Heidi, mai ai ceva de spus? Vei pleca acasă chiar acum!
- Acasă! repetă Heidi pălind de bucurie.
- Da, iar acum trebuie să mănânci un mic dejun zdravăn, aşa că, stai jos, spuse Domnul Sesemann. Trăsura va fi în faţa casei imediat.

Heidi încercă să mănânce, dar nu putea să înghită o singură îmbucătură. Domnul Sesemann nu o obligă să mănânce mai mult dar îi spuse să urce la etaj şi să îşi ia rămas bun de la Clara. Acelaşi lucru avea de gând şi Heidi să facă, aşa că fugi într-acolo.
- Priveşte Heidi! spuse Clara din patul ei. Peste tot erau rochiţe, batiste, lenjerie, pulovere pentru ea - dar cel mai important - un coşuleţ cu o mulţime de pâiniţe albe şi pufoase pentru Bunica! Heidi ţopăia de fericire.

Cele două fetiţe se luară cu vorba şi uitară că Heidi trebuia să plece, iar când Domnul Sesemann o strigă pe Heidi, ele se despărţiră fără să mai verse o lacrimă. Heidi se grăbi spre camera ei. Cartea sa nepreţuită era încă acolo, împreună cu pălăria ei veche de paie şi şalul roşu. Îşi împacheta lucrurile acelea la care ţinea atât de mult în şal. Apoi îşi puse pe cap pălăria cea nouă şi ieşi din cameră.

Heidi dădu mâna cu Domnul Sesemann, mulţumindu-i din toată inima pentru bunătatea lui.
- Şi spuneţi-i domnului doctor că îi mulţumesc şi lui, adăugă ea cu timiditate.
Apoi se urcă în trăsură, urmată de Sebastian, care ducea un coş mare cu mâncare, şi, în sfârşit trăsura plecă.

A doua zi dimineaţă, după câteva ore bune de mers, ajunseră la Mayfield. Aici Sebastian se uită după cineva care l-ar fi putut îndruma către Dorfli. Un bărbat lat în umeri şi voinic, încărca saci într-o căruţă mică. Sebastian se apropie de el, iar bărbatul, care se îndrepta chiar spre Dorfli, se învoi să o ducă el cu căruţa pe Heidi, cu tot cu bagaje, până în sat.
Ceasul din clopotniţa bisericii din micuţul sat de munte tocmai arăta ora cinci când căruţaşul o dădu jos pe fetiţă. Ea îi mulţumi şi îi spuse că Bunicul ei va veni să ia bagajul a doua zi. Apoi Heidi începu să urce în fugă poteca ce ducea în munte.

În sfârşit, ajunse la căsuţa păstorului. Tremura atât de tare, că abia putea să deschidă uşa. După o clipă se strecură în căsuţa întunecată.
- Oh, se auzi o voce slabă dintr-un colţ întunecat de lângă sobă. Aşa obişnuia să intre Heidi. Dar acum cine este acolo?
- Chiar Heidi este, Bunico!
Şi spunând acestea, Heidi se aruncă în braţele bătrânei, îmbrătisând-o fericită. Bunica trecu încet cu mâna tremurândă peste părul scurt şi cârlionţat al fetiţei.
- Oh, Heidi, Heidi, tu eşti, într-adevăr?
- Da, Bunico, şi acum că m-am întors, nu voi mai pleca niciodată. Uite ce ţi-am adus!
Căutând prin coşuleţul ei, Heidi scoase la iveală pâiniţele albe şi le aşeză pe genunchii bunicii, până când, fiind atât de multe, nu mai avu unde să le pună.
- Copila mea, cu ce daruri minunate mă binecuvântezi? exclamă Bunica. Dar de fapt cea mai mare binecuvântare eşti tu însăţi.

În timp ce vorbeau, Brigitte intră în cameră. Văzând-o pe fetiţă, se opri încântată.
- Heidi! murmură ea.
- Heidi se ridică şi îi întinse mâna.
- Ce rochiţă drăguţă ai!exclamă Brigitte. Şi ce pălăriuţă drăguţă ai! Lasă-mă să te admir.
- Nu, nu, eu nu o vreau, spuse Heidi repede. Dacă îţi place, ţi-o dau ţie, pentru că mie nu-mi trebuie. Eu o am pe a mea.

Zicând acestea îsi dezlegă şalul vechi şi scoase pălăriuţa prăfuită din paie. Pălăria arăta mai rău ca niciodată, dar lui Heidi nu îi păsa. Când mătuşa sa Dete o luase de acasă, Bunicul îi spusese că nu ar fi vrut ca Heidi să se întoarcă purtând o pălărie elegantă cu pene ca a lui Dete. Şi din această cauză Heidi păstrase cu atâta grijă vechea pălărie.
- Acum trebuie să mă duc la Bunicu, spuse ea, luând mâna bunicii cu blândeţe. Dar mâine mă voi întoarce din nou.
Luând coşuleţul porni să urce muntele veselă. Soarele tocmai începuse să se cufunde în spatele dealurilor înzăpezite, dând o culoare splendidă peisajului.

În sfârşit văzu căsuţa. Iar în fata căsuţei, stând pe o bancă, cu pipa între buze -la fel ca în prima zi când îl văzuse - stătea singuratic Unchiul Alm.
Heidi alergă spre el. Lăsă jos coşuleţul şi îl îmbrăţişa, plângând de fericire.

- Bunicule! Bunicule! Bunicule!
Bunicul nu îşi găsea cuvintele. Pentru prima dată după mulţi ani, ochii îi erau în lacrimi. Apoi încetişor, o luă de mânuţă şi merseră în căsuţă. Iar în acea noapte Heidi adormi pentru prima dată liniştită.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Heidi-XI-de-J ... Spyri.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/03/10 14:59

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Heidi ( XII ) de Johanna Spyri



Heidi stătea sub pini aşteptându-l pe bunicul său pentru a merge împreună la căsuţa păstorului. Ea urma să stea acolo în timp ce bunicul ei se ducea la Dorfli să îi ia bagajul. Se întoarse curând şi începură să coboare împreună poteca.

Când ajunseră la căsuţă, Heidi, alergă spre Bunica şi o întrebă dacă îi plăcuseră pâiniţele. Bunica recunoscu că fuseseră delicioase.
Chiar atunci Heidi observă cărticica cu cântece de pe raftul de alături.
- Bunico, ştii că acum pot să citesc? spuse ea. Vrei să-ţi citesc un imn?
- Da, citeşte-mi, spuse bunica încântată. Nu îmi vine să cred. Oh, dacă aş mai auzi încă o dată unul dintre aceste cântece vechi aşa dragi din cartea veche de pe raft. O întrebă pe Bunica ce ar fi vrut să-i citească.
- Orice vrei tu, copila mea, spuse Bunica. Se opri din tors şi oftă, aşteptând-o pe Heidi să înceapă.
- Uite, este unul despre soare, Bunico, spuse Heidi. ÃŽI voi citi pe acesta.

ÃŽn timp ce citea, Unchiul Alm bătu la fereastră şi îi făcu semn lui Heidi că era timpul să meargă acasă.

A doua zi dimineaţa devreme, Unchiul Alm, stătea în pragul uşii. Era duminică, şi clopotele bisericii începuseră să bată.
- Haide Heidi, soarele a răsărit deja, spuse el. ÃŽmbracă-te cu rochiţa cea bună. Trebuie să mergem la biserică împreună.
Heidi se grăbi să îl ajungă pe Bunicul ei din urmă. Când îl văzu se opri să îl admire.
- Bunicule, ce frumos arăţi! spuse ea bătând din palme. Nu te-am văzut niciodată îmbrăcat în hainele dumitale bune, şi nu te-am văzut arătând atât de bine.
Bătrânul zâmbi.
- Nici tu nu eşti mai prejos, spuse el. Acum să mergem.

Aproape toată lumea bună din Dorfli se afla deja în biserică atunci când Heidi şi Unchiul Alm intrară şi se aşezară lângă uşă. Dar în timp ce se cânta primul imn unul dintre creştini, care stătea în
apropiere îi făcu semn vecinului şi-i şopti uimit:
- Uite! Unchiul Alm este în biserică! Vecinul se uită şi şopti la rândul său persoanei de lângă el. ÃŽn mai puţin de un minut vestea se răspândise în toată biserica.
- Unchiul Alm este aici. Vedeţi, Unchiul Alm este aici!

La sfârşitul slujbei Unchiul Alm o luă pe Heidi de mână şi ieşi din biserică în-dreptându-se către casa Părintelui.
La uşă îl aştepta chiar Părintele. ÃŽI îmbrăţişa călduros.
- Am venit, Părinte, spuse Unchiul Alm încetişor, să-ţi cer iertare pentru ce am spus în ziua în care ai venit pe Muntele Alm. Ai avut dreptate iar eu am greşit. ÃŽn iarna asta vom coborî în Dorfli şi vom sta aici cât timp va fi frig. Şi dacă sătenii mă vor dispreţui când mă voi întoarce le voi da dreptate - dar eu sper ca dumneata să rămâi lângă mine.

Ochii Părintelui străluciră de încântare şi îl mai îmbrăţişa pe bătrân încă o dată.
- Prietene, spuse el, nu vei regreta niciodată ziua în care te-ai decis să te întorci şi să trăieşti împreună cu noi. ÃŽn ceea ce mă priveşte, abia aştept să petrec toate nopţile de iarnă cu dumneata la gura sobei. Iar fetiţa îşi va găsi cu siguranţă prieteni buni aici în sat.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Heidi-XII-de- ... Spyri.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/04/10 14:21

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pomul cu papusi de T. Arghezi



Pentru că aţi fost cuminţi. Pentru că nu aţi bătut azi toba cu vătraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru că nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru că nu aţi rupt vârful de la toate creioanele, pe care le ascut o dată pe zi. Pentru că nu aţi lăsat apa deschisă, ca să înece casa. Pentru că nu mi-aţi uns clanţele cu dulceaţă. Pentru că nu mi-aţi băgat cutia cu tutun în foc. Pentru că nu aţi îndreptat ceasornicul ,cu ciocanul, nici nu mi l-aţi prăjit. Pentru că nu mi-aţi fiert pantofii. Pentru că nu mi-aţi scos nici un ochi şi nici nu mi-aţi croit hainele din nou, haidem să vă duc, haidem să mergem, dimpreună cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa tătuţului şi băiatul măicuţii, afară, pe câmp.

ÃŽntâi o să trecem prin buruieni amare, prin pături de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi când vom ieşi puţin din grădina sălbatică, picioarele vă vor mirosi a Poala Maicii-Domnului, prin care vom merge desculţi, eu cu labele mele mari, voi cu călcâiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Să nu mă întrebaţi prea multe lucruri o dată, că mă încurc. Să nu fiţi curioşi să aflaţi de ce este pământul negru, iarba verde şi cerul albastru, că nu ştiu deloc. O să ne iasă pasări înainte: rândunele ascuţite, vrăbii grăsulii şi cioroi d-ăia marii. Tăceţi din gură, că nu ştiu pentru ce zboară şi cum. Şi să nu daţi cu pietre în mine, că mă bag în iarbă, mă culc şi nu mai merg, până ce fiecare din voi nu mă pupă de zece ori, unul pe o parte şi celălalt pe alta, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis.

—Ce spusei? A! mi-aduc aminte. Fiindcă aţi fost cuminţi, o să mergem să vă arăt ceva, dincolo de apă şi peste drum de moară, unde Moşul cu barba cât cânepa şi cu sprâncenile cât peria de haine macină toată ziua făină de cozonaci. Să nu faceţi gură când trecem pe lângă moară, ca să nu iasă Moşul în prag şi să ne ameninţe cu degetul lui lung cât un băţ cu măciulie: că dacă iese, eu o iau la fugă, şi ne prinde Moşul din urmă, şi ne pune să-i facem perişoare de mălai pentru şoarecii morii, că are opt sute.

Când vom trece apa, o să vă iau în cârcă pe amândoi - unul călare pe umărul drept şi altul pe stângul - ca să nu vă prindă racii de picioare şi să vă gâdile subt talpă. O să vedeţi în apă un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Să nu mă întrebaţi cine sunt ăia. Şi să nu râdeţi de mine, că mă pui jos în râu şi trec apa de-a buşile cu voi şi fac prin apă: coac, oacaca, coac! ca broscoiul ăla de colo, care şi-a scos botul verde din apă ca să credem că nu este el şi să ne sperie.

O să vă arăt un pom în care cresc păpuşi, din care pricină pomul se cheamă păpuşoi, adică tată de păpuşi. Păpuşile astea n-au mamă, au numai tată, dar nici nu vă închipuiţi ce mai tată au: cu douăsprezece mustăţi şi douăsprezece ţăcălii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s-a pârlit. O să vă arăt o pădure care face păpuşi îmbrăcate gata şi încheiate la şapte cămăşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde-deschis. O să vedeţi păpuşile sculate în picioare pe pom şi înfăşurate în stihare.

O să vedeţi păpuşile cu părul roşu creţ. Le luăm cu noi şi le tundem şi le schimbăm hainele; pomul cu păpuşi e um pom deştept: tot el face şi mărgele galbene de chihlimbar, pe care le mănâncă iepurii noaptea la lună.

Asta e numai un petic din tot ce o să vă arăt. Dacă o vrea tătuţu - şi trebuie să vrea, că, dacă nu, îl batem cu ciorapii măicuţii - o să vă arăt o grămadă de lucruri, peste apă, peste deal şi dincolo de locul unde bombăne albinele şi mârâie ursul.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Pomul-cu-papu ... ghezi.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

07/04/10 20:59

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Femeia cea lacomă de Bucur Milescu

Un vânător prinse odată o nemaivăzută pasăre, cu penele de aur, iar ciocul şi ghearele de diamant. Uimit de atâta frumuseţe, vânătorul îi vorbi ca unei fiinţe umane, eliberând-o din lanţ:
- Nu pot să te ucid. Te rog, zboară cât mai curând, să nu afle soţia mea de ce mă întorc cu tolba goală astăzi, că nu voi mai avea pace cu dânsa.
Uimirea vânătorului crescu auzind-o pe pasăre răspunzând:
- ÃŽntreab-o pe soţia ta ce doreşte în schimbul eliberării mele şi vino mâine să-mi spui.
A doua zi , vânătorul veni şi-i spuse:
- Soţia mea doreşte o rochie nouă.
- Foarte bine. Du-te acasă şi vino mâine să-mi spui dacă e mulţumită.
A treia zi, vânătorul veni iar şi-i spuse că soţia lui, pe care o găsise îmbrăcată  cu o
rochie minunată, nu era mulţumită. Acum voia un palat, bani mulţi şi servitori.
- Bine spuse pasărea. Vino mâine şi spune-mi dacă asta o împacă.
Peste încă o zi, vânătorul veni şi îi mulţumi păsării pentru palatul strălucitor în care se transformase căsuţa lui.
- Dar, adăugă el, soţia mea, nu ştiu de ce, tot nu e mulţumită. Acum doreşte să devină stăpâna munţilor, a pădurilor şi lacurilor acestui ţinut.
Pasărea nu spuse nimic şi se înălţă în zbor.
Când vânătorul se întoarse, palatul dispăruse. ÃŽşi regăsi căsuţa, iar soţia îl aştepta plângând amarnic, îmbrăcată tot cu rochia ei cea veche.


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

15/04/10 17:05

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Mistreţul şi stejarul de Bucur Milescu


     Stejarul falnic străjuia de sute de ani în poiana din mijlocul pădurii. Sub bogata lui coroană, pe pământ, căzuse multă ghindă.

     Într-o zi, Mistreţul descoperi poiana. Se bucură mult să vadă atâta hrană la îndemână. Şi se ghiftui pe săturate câteva zile de-a rândul.

     După ce Mistreţul mâncă toată ghinda, se înfurie foarte tare. Începu să scurme pământul în jurul lui, scoţând la iveală rădăcinile puternice şi mărunţindu-le una după alta: doar-doar o mai găsi ceva ghindă.

     Ciocănitoarea, care de multă vreme îngrijea crengile Stejarului, curăţindu-le de gângănii, iar acum vedea măreaţa strădanie de atâta amar de ani  a naturii distrugându-se în câteva clipe, spuse cu mare tristeţe:

     - De-ai putea numai să-ţi ridici puţin râtul şi să arunci în sus o privire,ai descoperi numaidecât că ghinda nu creşte sub pământ, ci în copac. Dăunătoare şi vinovată, e ignoranţa!

Ultima modificare de antonela (25/06/10 21:55)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

25/06/10 21:54

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
CE MAI FACI, BUNICO? de Mircea Sântimbreanu

ACUM, CA S-A DAT VACANŢA DE PRIMĂVARĂ, acum că e primăvară cur adevărat, acum, că o plimbare intră şi în programul vacanţei, şi în cel al primăverii, o vizită făcută bunicilor şi bunicelor e o chestiune de ore. Vă asigur că toţi bunicii din ţară ies, începând de azi, mai des pe la portiţă, privesc bătrâneşte cu mâna streaşină la ochi, în zare, şi se întreabă:
—Oare nu-mi vine nepoţelul? .
Sau: :
—Care din ei o să apară azi?
Nu cred să fie bunici care să privească mult timp în gol. Şi nu atît pentru că s-a dat vacanţă, şi nici pentru că e primăvară, ci mai ales pentru că... Dar ce rost are să înşirăm motivele pentru care bunicii le sunt dragi nepoţilor, şi nepoţii bunicilor?

Aşadar, începand de azi, în pragul miilor de bunici se vor ivi zeci şi zeci de mii de nepoţi, căci numărul mlădiţelor e totdeauna mai mare decât al tulpinelor şi, cu obrajii îmbujoraţi, vor zice:
— Ce mai faci, bunicule? Ce mai faci, bunico?
Ei bine, tocmai despre acest „ce mai faci?" vrem sa stăm de vorbă.
Există un „ce mai faci?", spus ca să fie spus! De formă sau de politeţă. Iată-l:
— Ce mai faci, bunico, cari apă? Spargi lemne? Mda...Am vrut să văd ce mai faci... La revedere. Mai trec eu pe la dumneata, să văd ce mai faci...Te-ai răsucit pe călcâie şi ai plecat... Bunica ştie că ai treburi. Altminteri, desigur, îşi spune ea, ai mai fi rămas. Ea ştie că într-o zi de vacanţă un şcolar are multe de făcut: un joc cu mingea, o plimbare cu prietenii, pescuit, bicicletă... Se bucură că e zi cu soare, Se bucură de bucuria ta, şi, totuşi, în inima ei, nemărturisit, s-a lăsat o umbră, iar primăvara a pierit pentru o clipă. Cu toate acestea, fii sigur, a doua zi priveşte din nou în lungul străzii, cu mâna streaşină la ochi, şi te aşteaptă. Pe tine, sau poate un alt nepoţel.

De data aceasta stă să plouă, căci cerul e întunecos. Şi iată, pentru că e vacanţă, apare un alt nepoţel. Şi el deschide vorba cu „ce mai faci?", dar este altceva... Judecaţi singuri.

—Ce mai faci, bunico? Cari apă? Dă-mi voie să te ajut eu...Mai dă-mi o găleată, să fie mai cu spor...Nu e o treabă prea grea pentru un nepoţel destul de mare.
Pentru un bătrân, fireşte, e mult mai greu... Bunica a avut de-abia timpul să-şi şteargă pe furiş o lacrimă, că apa a şi fost cărată.
—Acum ce mai faci, bunico? Te pregăteşti pentru piaţă? Dă-mi voie să-ţi fac eu târguielile. Ploua afară. În 15 minute sunt înapoi.
A doua lacrimă nu se mai şterge. Nici n-a apărut. Aşa, un abur doar, îi înveleşte privirea. Bunica îşi şterge ochelarii. Dar aburul nu e pe ochelari. Şi iată, se aude portiţa din stradă.

Bunica de-abia are timp să-şi pună ochelarii.
—Şi, acum, bunico, ce mai faci? Nu mă pricep la bucătărie, dar dă-mi voie să-ţi fac eu surcele. Pentru toată săptămâna.
Bunica aude zgomotul toporului. Afară plouă, cerul nu s-a luminat încă. Aşadar, lumina de pe chipul bunicii nu vine de afară. Nu, nu de afară... Iată şi surcelele.
—Acum ce mai faci, bunico? Vedeţi? Dacă te gîndeşti bine, acesta e un alt fel de „ce mai faci?" Dacă te gândeşti, de pildă, la cel de ieri, al primului nepoţel... „Ce mai faci, bunico? Cari apă? Mda... Am vrut să văd ce mai faci?! La revedere..."

Dar bunica nu se gândeşte la acela. A uitat... Aşa sunt uneori bunicii: uituci. Acum se gândeşte la altceva. Afară timpul e posomorât şi ploaia adaugă încă un rând de perdele ferestrelor. în casă însă parcă e mai mult soare ca oricând... Bunica îşi lasă inima mângâiată de aceste raze, şi nici nu aude ce spune nepoţelul. Tresare.
— Ai spus ceva?
— Da. Ce faci după-masă, bunico? Vii cu mine la teatru? Am luat pentru noi doi două bilete...
Acum bunica ştie de unde vine lumina. în casa ei a poposit vacanţa. A  adus-o nepoţelul.


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

29/06/10 14:11

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Bunicul si nepotul de Fratii Grimm

A fost odata un batran impovarat de ani. Si de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul ii slabise si-i tremurau genunchii le orice miscare. Cand sedea la masa sa manance, abia mai putea sa tina lingura in mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori ii scapau chiar bucaturile din gura.

Si vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul si nora-sa se umplura de scarba. Nu-l mai asezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera intr-un colt, langa vatra. Si din ziua aceea ii dadeau de mancare intr-o strachina de lut, si nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa incarcata cu bucate, si ochii-i lacrimau de amaraciune.

Intr-o zi, strachina de lut ii scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos si se facu cioburi. Cand vazu aceasta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se inchise in amaraciunea lui si nu scoase o vorba. Din cand in cand,numai, scapa cate-un oftat adanc. "Asta e prea de tot !...", isi spusera in sinea lor barbatul si nevasta. Si-i cumparara din targ, o strachina de lemn, pe cateva paralute. Bietul batran, trebui sa manance de aici inainte doar din strachina de lemn. Si iata ca odata, inspre seara, cum sedeau cu totii in odaie, nepotelul - sa tot fi avut gagalicea de copil vreo patru anisori incepu sa-si faca de joaca cu niste scandurele.

- Ce faci tu acolo ? il intreba taica-sau.

- Fac si eu o covaita - ii raspunse copilasul - din care sa manance tata si mama, cand n-or mai fi in putere, ca bunicu' !...

Amandoi catara mult timp unul la altul si de amar si de rusine ii podidi plansul. Il poftira de indata pe batran sa se aseze la masa lor si, din ziua aceea, mancara iarasi cu totii impreuna. Si din cand in cand se mai intampla ca batranul sa verse din mancare, nu-l mai lua nimeni la rost...


sursa: http://www.gradinapovestilor.ro/povesti ... otul.shtml


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

08/07/10 10:52

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Zana Muntilor - partea I


A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un imparat foarte viteaz; toate imparatiile de prinprejurul imparatiei sale ii cerea sfaturi: atata era de drept si intelept. Cand se isca sfada intre dansii, la acest imparat mergeau mai intai la judecata si, cum zicea el, asa se si facea, fiindca era judecator drept si iubitor de pace. Cand fu aproape de batranete ii darui Dumnezeu un fecior. Nu se poate spune cata bucurie simti imparatul cand a vazut ca dobandi un mostenitor. Toti imparatii vecini i-au trimis daruri. Ei nu mai putin se bucurau ca vecinul lor, care ii ajuta cu sfaturi si povetele lui cele de mult folos, a dobandit fecior.
Dupa ce se mari, il puse de invata carte. El era asa de silitor, incat se mirau dascalii de dansul cum de invata asa repede. Ceea ce invata ceilalti copii intr-un an, el invata numai intr-o saptamana.

Ajunsese sa nu mai aiba dascalii ce sa-i dea sa invete. Iara tata-sau scrise carte imparateasca la niste filosofi vestiti ca sa vie sa ispiteasca cu invataturile lor pe fiul sau.
La curtea acelui imparat se afla pe atunci un vanator vestit; si, pana sa vie filosofii cei vestiti, imparatul dete pe fiu-sau acestui vanator ca sa-l invete mestesugul sau.

Dupa ce venira filosofii, invata si de la dansii cate in luna si in soare. Bucuria tatalui sau era asa de mare unde vedea ca fiu-sau are sa fie procopsit ca nici unul din fiii de imparati, incat se uita la dansul ca la soare. Iara el de ce se marea d-aia se facea mai cu minte si mai frumos. In toata imparatia lui si a vecinilor lui imparati, alta vorba nu era decat de intelepciunea si frumusetea acestui fiu de imparat.

N-ajunsese sa-si rasuceasca mustacioara si foile de zestre curgeau de la fel de fel de imparati, care voiau sa-si dea fetele dupa dansul, dara el nu voia sa se insoare asa de tanar.


Intr-una din zile mergand la vanatoare, vazu o turturica, care tot sarea inaintea lui; lui ii fu mila sa o vaneze; el cauta vanaturi mari, fiindca nu se temea de primejdii; era vanator mester si viteaz. In cele din urma, daca vazu si vazu ca tot ii sarea in cale, intinse arcul si dete cu o sageata. El se mira prea mult cum de nu o putu omori el, care era asa de bun vanator, ci o rani putin in aripa, care, asa ranita, se duse de nu o mai vazu. Cum se duse turturica, simti, nu stiu cum, nu stiu de ce, ca ii tacaia inima.
Dupa ce se intoarse acasa, era tot cam gales. Imparatul vazand ca tanjeste fiu-sau cu sanatatea, il intreba ce are, iara el raspunse ca n-are nimic.

Turturica aceea era Zana Muntilor care se indragostise de frumusetea lui. Ei nu-i venea la socoteala sa se arate lui aievea, ca sa-i dea pricina, si d-aia se facuse turturica si ii tot sarea in cale. Nu stia insa cum sa faca, cum sa dreaga, ca sa se cunoasca cu fiul imparatului.

Peste cateva zile de la intoarcerea feciorului de imparat de la vanatoare, o femeie saraca veni la curtea imparateasca sa se bage slujnica si, fiindca tocmai era trebuinta de o gainareasa, o primi.
Curatenia si buna ingrijire ce da gainilor si tuturor paserilor de la cotetele imparatesti ajunsese de poveste. Imparateasa era asa de multumita, incat in toate zilele spunea imparatului cate o vorba buna pentru barbatia acestei femei tinere, dara saraca. Ea si incepuse a se gandi la norocirea bietei femei. Fiul imparatului auzind atatea vorbe frumoase despre gainareasa, voi sa o vaza si el. Intr-o zi, cand imparateasa se duse sa cerceteze gainile si sa vaza de cotete, merse si fiul sau cu dansa.

Gainareasa, cum vazu pe fiul de imparat, isi arunca ochii asupra-i cu o cautatura asa de mangaioasa si asa de plina de dragoste, dara cu smerenie, incat feciorul de imparat se fastaci oarecum, dara isi tinu firea. Simti ca obrajii ii ard, o sudoare rece il trecu, si inima incepu sa-i tacaiasca, de parea ca o sa-i sparga pieptul. El insusi nu-si putea da seama ca ce poate sa fie istoria asta. Pleca ochii in jos, nu zise nici carc, si se intoarse acasa.
Toata curtea imparateasca lua in nume de bine pe aceasta gainareasa, pentru vrednicia si curatenia ei. Ea se purta cu toate slugile cu bunacuviinta, si nimeni nu cuteza sa-i zica nici da-te mai incolo, pentru ca ea nu le da prilej de gluma.

sursa: http://www.gradinapovestilor.ro/povesti ... ilor.shtml


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

09/07/10 13:53

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Zana Muntilor - partea a II-a

Intr-acestea un fiu al unui imparat vecin, insurandu-se, a fost poftit la nunta si pe acest imparat cu toata curtea lui. Imparatul plin de bucurie merse la acea nunta si lua cu dansul si pe imparateasa si pe fiul sau.

In ziua aceea, cand era cununia fiului de imparat, la nunta caruia merse acest imparat cu feciorul sau, gainareasa se ceru si ea de la vataf sa o lase si pe dansa sa se duca la preumblare. Vataful, cam razand, ii zise:
"Ce-i trebuie chelului? Tichie de margaritar".

Apoi o lasa. Iara ea, inghitind infruntarea, nu zise nimic si pleca.
Imparatul era vesel peste masura vazand ca din atati feciori de imparati si domni al sau se deosebea prin istetimea, boiul si intelepciunea lui. Toate fetele de imparat ar fi voit sa joace langa el in hora. Cand, deodata, vine la nunta o fata imbracata in niste haine cum nici una din fetele de imparat nu avea.

Cositele ei impletite cu mestesug si date pe spate ii atingeau pulpele si ea era asa de bine facuta, incat ochii tuturor ramase la dansa. Ea cum veni, nici una, nici alta, se prinse langa feciorul de imparat si numai langa dansul juca pana catre seara.

Vorbira, rasera, isi povestira fel de fel de lucruri, dara cam pe sub mana, fiindca-i era rusine feciorului de imparat sa raza si sa vorbeasca asa inaintea tatane-sau si apoi toti fiii de imparati isi dau coate, caci bagasera de seama ca necunoscuta tot langa el juca.

Feciorul de imparat nu mai era al sau. Se mira insusi de schimbarea ce simtea intr-insul, dara nu cuteza sa spuie nimanui. El isi pusese in gand ca, la hora din urma ce va juca, sa intrebe pe aceasta necunoscuta cine era, de unde venea, de este fata ori maritata, si se gandea ca de n-ar avea barbat sa o ceara de nevasta. Cand, pieri ca o naluca.

Feciorul de imparat ramase ca un zapacit. Se intoarse acasa, dara cu gandul era tot la dansa. Tata-sau, vazandu-l tot pe ganduri si trist, nu stia ce sa-i mai faca sa-l inveseleasca oarecum. Cand iata ca-l poftesc la alta nunta de imparat, unde se si duse cu imparateasa si cu fiul sau.

Ca si la cealalta nunta feciorul de imparat juca cu fata cea necunoscuta si frumoasa, care venise si la aceasta nunta si se prinse in hora langa dansul. Dupa multe intrebari, afla de la dansa ca sedea tocmai inspre partea aceea, incotro era imparatia tatalui sau, doara caci nu-i zisese ca sade chiar la dansul. Atunci fiul de imparat ii fagadui sa o duca acasa, daca era singura, si ea priimi. Insa tocmai cand era sa se sparga nunta, ea pieri de langa dansul din hora.

Se intoarsera deci acasa imparatul si cu ai lui, insa fiul lor se topea d-a-n-picioarele si nimeni nu stia din ce pricina. Desi se facuse valva ca feciorul de imparat este indragostit cu o zana, el insa se apara inaintea tatalui sau ca nu stie la sufletul sau nimic. Toti vracii si cititorii de stele se adusera si nimeni nu stiu sa-i ghiceasca raul de care sufera. Unul dintr-insii zise ca e teama sa nu dobandeasca lipici.

Intr-aceasta imparatul fu poftit la o alta nunta de imparat, unde nu voi sa se duca, fiindca inima lui nu era de veselii, ci se ingrija mai mult de fiul sau. Dara daca vazu ca fiul sau atata staruieste, ii facu voia. Acesta porunci la niste credinciosi ai sai ca sa aiba pregatit la indemana cateva cazane cu smoala, sa le fiarba in ziua nuntii si cand va fi inde seara sa astearna pe drum smoala. Dupa ce puse la cale toate astea, se duse la nunta.
De cum incepu hora, fata cea frumoasa si necunoscuta veni ca din senin, si iara se prinse langa dansul.

De asta data era gatita si mai frumos, avea niste haine de la soare te puteai uita, dar la dansa, ba. Juca feciorul de imparat si se uita la dansa ca la un cires copt. Si de asta data o intreba si ea ii tot raspunse cam in doi peri. Ii fagadui si acum ca se va lasa sa o duca acasa.
Cand fu inde seara la hora cea mai din urma, pieri ca o maiastra de langa dansul.

Nu se poate spune cat de mult se mahni el; cazu la pat si zacea, fara sa-i poata ajuta cineva. Tata-sau ar fi dat nu stiu cat aceluia ce ar fi putut sa-i tamaduiasca copilul. Cand iata credinciosii lui venira cu un condur. Maiastra, daca se nomoli in smoala, mai bine lasa condurul acolo decat sa intarzie.

Atunci feciorul imparatului trimise pe credinciosii lui sa umble din casa in casa, si sa puie pe toate femeile sa se incalte cu acel condur, si la care s-o potrivi, aceea sa fie sotia lui. Tata-sau se invoi si el la aceasta otarare. Se dusera deci, credinciosii lui, ocolira toata imparatia, cercara toate femeile condurul, si la nici una nu se potrivi.

Auzind feciorul de imparat una ca aceasta se imbolnavi si mai rau. Apoi porunci ca sa incerce si femeile din curtea imparateasca. La nici una nu se potrivi. Nu mai ramase decat gainareasa, pe care o uitasera; dara imparateasa, aducandu-si aminte de dansa, ii porunci sa se incalte si ea cu condurul. Cand il trase la calcai, pare ca fu de acolo. Era turnat pe piciorul ei. Ea incepu a se vaicara si a tagadui ca nu era condurul ei. Feciorul de imparat cum auzi, porunci sa i-o aduca, si cum o vazu striga:
- Asta este, mama.

Ea, desi tagaduia, dar intetita de rugaciunile imparatului, ale imparatesei si ale fiului lor, in cele din urma marturisi ca ea este stapana condurului.
Dupa ce ii povesti ca este zana maiastra, ca il indragostise de cand il vazuse la vanat, ca el ranise o turturica, si ca acea turturica era ea, si daca nu s-a aratat lui asa cum este a fost ca, de va lua de barbat un om de pe pamant, toata puterea ei piere. Mai spuse ca, spre a-l putea vedea mai adesea, intrase gainareasa la dansii si ca tot ce ea facuse era numai pentru dragostea lui.

Dupa aceea iesi la scara, batu de trei ori in palme, si iata o carucioara, fara sa fie trasa de cai, veni; ea isi lua zestrea numai de scumpeturi dintr-insa, apoi, curgandui siroaie de lacrami din ochi se intoarse si zise feciorului de imparat:
- Iata, pentru dragostea ta, ma lepad de puterea mea cea maiastra, numai si tu sa ma iubesti, precum te iubesc si eu.

Dete drumul carucioarei si ramase langa fiul imparatului, carele in scurt timp se facu sanatos. Apoi facu o nunta d-ale imparatestile si dupa moartea tatalui sau, ramasera ei in scaunul imparatiei, si domnesc si astazi daca nu vor fi murit.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.


sursa: http://www.gradinapovestilor.ro/povesti ... lor.shtml#


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

10/07/10 09:29

   
+Archangel+
Moderator

Locatie: Ploiesti, RO
Inregistat: 05/07/06
http://www.povesti-pentru-copii.com/

_______________________________________
A sti nu inseamna a fi!

15/03/11 15:50

   
ioanna
membru

Locatie: :)
Inregistat: 12/07/06
Conştiinţa lui Larry e trează -  de Annetta Weber


Bună dimineaţa, Larry! îl întâmpină doamna Fern cu un zâmbet. Eşti o pasăre
matinală în dimineaţa asta! Tata a trebuit să ajungă mai repede la serviciu, aşa că m-a adus şi pe mine mai devreme la şcoală.

Pot să vă ajut cu ceva până când vin ceilalţi?
O, da, răspunse doamna Fern, după ce se gândi un moment. Poţi să aşezi numerele
în tabelul cu numere. Şcolarii din clasa I o să aibă nevoie de el la ora de matematică.
Sigur, încuviinţă Larry, luând din mâna doamnei învăţătoare cartoanele cu numerede la 1 până la 100. Împrăştie numerele pemocheta din spatele clasei, apoi se asigură că toate sunt cu faţa în sus. Tocmai când puneaşi al doilea număr pe tabel, auzi paşi pe hol. Bună dimineaţa, Justin, îşi salută el
prietenul care intra în clasă.

Bună dimineaţa, Larry, veni răspunsul.Hai să ne jucăm de-a prinsa.
Hai, căzu de acord Larry fără să se gândească prea mult. Apoi se opri şi se uită
la numerele de pe podea. Să-şi termine întâi treaba? S-ar putea să ia ceva timp... Chiar în acelaşi moment alţi paşi răsunară pe hol. Era
Roselyn. Larry ştia că lui Roselyn îi plăceasă facă diferite lucruri pentru doamna Fern.Se uită împrejur: învăţătoarea era plecată la camera cu materiale. Roselyn, întrebă Larry grăbit, n-ai vrea să pui tu numerele pe tabel pentru doamna Fern?

Ba da, răspunse repede Roselyn, aşa că cei doi băieţi o zbughiră la joacă.Când clopoţelul anunţă ora 9, toţi elevii se grăbiră din curtea şcolii în clase.Doamna Fern ţinea uşa deschisă. zâmbea ca de obicei tuturor. În acea dimineaţă îi zâmbi în mod special lui Larry:

Mulţumesc că ai aşezat numerele în tabel, spuse ea. Am observat că sunt toate la
locul potrivit.
Cu plăcere, spuse în grabă Larry şi se îndreptă spre banca lui.Lui Larry îi plăcea sentimentul cald pecare îl avea de obicei atunci când doamna Fern îi adresa asemenea cuvinte. Dintr-un anume motiv, sentimentul nu mai era atât
de plăcut. N-a văzut oare că Roselyn a aşezat toate numerele în tabel? se întrebă el. Păi,atunci e bine că a crezut că le-am pus eu. Îmi place s-o mulţumesc pe doamna Fern.

În acea seară, la cină, tata întrebă: Larry, ce-ai făcut până când aţi început
orele?Încurcat, cu ochii la fasolea din farfurie,Larry spuse: Am întrebat-o pe doamna Fern dacă n-ar vrea s-o ajut la ceva, iar ea m-a rugat săaşez numerele în tabel. Vreau ca mama şi tata să ştie ce ajutor de nădejde am fost, se gândi el.

Larry rămase cu mâncarea în gură. Cumva îi era greu să înghită. De ce fapta bună de dimineaţă se transforma într-una rea? Poate că dacă o să le spun că am jucat prinsa cu Justin o să mă simt mai bine.Apoi m-am jucat cu Justin, completă
Larry. Se simţea puţin mai bine, dar tot nu-şi ridică ochii din farfurie în timp ce-şi mânca prăjitura cu mere.

După cină, tata îl chemă pe Larry în biroul lui. Inima băiatului bătea cu putere.Te-a apăsat ceva în timpul mesei?întrebă tata. Are de-a face cu ceea ce-ai făcut când ai ajuns mai repede la şcoală?
Larry înghiţi în sec. Oare tata îmi citeşte pe faţă? se întrebă el. Dădu din cap. Poate că,dacă o să-i spun lui tata ce s-a întâmplat, o să mă simt mai bine.Aşa că îi spuse tatălui ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea la şcoală.

Deci Roselyn a pus de fapt cele mai multe numere în tabel? întrebă tata. Şi când
doamna Fern te-a lăudat pentru că ai aranjat numerele tu ai răspuns „Cu plăcere”?
Cu bărbia în piept, Larry aprobă. Îi venea să intre în pământ de ruşine! Iar la cină ai vrut ca eu şi mama să credem că ai făcut toată treaba pentru
doamna Fern, nu?

Din nou Larry încuviinţă.
Ştii că dacă laşi pe cineva să creadă ceva despre care tu ştii că nu e adevărat e la fel cu a spune o minciună?.... ăăă, nu m-am gândit în felul ăsta... De
aceea m-am simţit atât de ... ca şi cum aş fi făcut ceva rău?
Sunt convins că de asta, spuse tata. Mi-am dat seama din felul în care te-ai comportat la masă că nu te simţeai deloc bine.

Dar de ce m-a făcut să mă simt astfel?întrebă Larry.
Conştiinţa ta era la lucru, avertizândute că ai făcut ceva rău, spuse tata. Dumnezeu ne-a dat conştiinţa fiecăruia dintre noi ca să ne spună ce vrea El să facem sau ce nu vrea să facem. Dacă ascultăm de conştiinţa noastră,Dumnezeu ne va da bucurie.
Era bine dacă îmi ascultam conştiinţa şi îi spuneam doamnei Fern că Roselyn a pus numerele în tabel, spuse Larry cu tristeţe.
Nu e prea târziu, îi răspunse tata vesel.Dacă vrei, mâine te duc mai devreme la
şcoală, înainte de sosirea celorlalţi elevi. Poţisă-i explici doamnei Fern ce s-a întâmplat şi să-i spui că-ţi pare rău că nu ai spus adevărul
imediat.

Vreau să fac asta! se lumină dintr-o dată Larry. Doar aşa voi avea conştiinţa liniştită
Şi te va face şi fericit, îi zâmbi tata. Poţi să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru o conştiinţă care funcţionează.


_______________________________________
Căile lui Dumnezeu sunt desăvirşite,Cuvăntul Domnului este incercat El este un scut pentru toţi cei ce aleargă la El.

12/04/11 13:23

   
Pagini: 1 ... 3 4 5 6    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou, Urari sarbatori
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2018 TANARCRESTIN.net