TANARCRESTIN.net
 




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Mica enciclopedie/Pasarile Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini:  1 2
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cuibul cu ventilator



Deşertul reprezintă un loc puţin prietenos, care nu oferă condiţii prielnice de viaţă plantelor şi animalelor. Cu toate acestea, multe vieţuitoare trăiesc în condiţiile aspre de seceta şi căldură. Pentru a rezista, acestea s-au adaptat mediului ostil, dând dovadă uneori de o abilitate deosebită.

Una dintre păsările care populează deşertul este pietrarul negru cu creasta albă ( oenanthe leucopyga ). Nu numai găsirea hranei reprezintă o problemă pentru aceasta pasăre, ci şi locul unde îşi depune ouăle. Dacă le-ar depune direct pe nisipul fierbinte, acestea s-ar transforma pur şi simplu în omletă. Aşa că, ingenioasa pasăre a găsit o metodă pentru a-şi proteja ouăle si viitorii pui. Ea îşi face cuibul la umbra unui bolovan. Acolo strânge pietricele, alcătuind un strat izolator, peste care îşi construieşte cuibul din rămurele. Astfel ouăle sunt ferite de căldura nisipului. Adierea vântului se poate strecura printre aceste pietricele, aducând puţină răcoare. În nopţile mai reci cade roua, care este absorbită de porii pietricelelor. În timpul zilei apa provenită din rouă se evaporă, aducând un plus de confort.

Putem spune că această micuţă pasăre ( este mare cât o vrabie ) şi-a dotat cuibul cu un veritabil ventilator răcoros, care o ajută să supravieţuiască.



sursa: http://www.anidescoala.ro/Cuibul-cu-ventilator.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

08/01/10 23:29

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea Emu



Este originara din Australia. Cu ani în urmă, pe teritoriul cuprins între Australia şi Tasmania se pare că au mai trăit încă doua specii de pasari Emu, dar de de dimensiuni mult mai mici decât Emu australian actual.

Emu este una dintre cele mai mari păsări nezburătoare, atingând o înalţime de 180-190 cm şi o greutate de 55- 60 kg. O întrece doar strutul african (Struthio camelus). Aripile păsării emu sunt reduse mult, aparand ca nişte rudimente vizibile numai pe schelet. Lipsa posibilităţii de a zbura este înlocuită de calitatea de alergător, atingand viteza de 50 km/ora.

Penajul este alcatuit din pene duble, lungi si moi, care dau aspectul de blana. Ele sunt mai închise la culoare pe spate şi pe cap şi mai deschise pe părţile inferioare. Pe cap si gat culoarea este gri-albastruie.
Atât masculul cât şi femela sunt la fel de colorate. 

Emu este o pasăre iubitoare de apă. În perioadele calduroase îi place să se racoreasca în apele mai reci ale râurilor sau în alte surse de apă. Deşi pare greoaie, emu înoata foarte bine.

Este atacată de prădători cum ar fi câinele dibgo.

Se hraneste cu fructe, seminţe şi insecte. Se organizează în grupuri familiale sau în formaţii numeroase de pana la 100 de indivizi, călătorind sute de kilometri şi urmărind ploile, în căutare de  insecte şi vegetaţie proaspătă.

Masculii Emu sunt cei care clocesc aproape singuri ouale de culoare verde-inchis. Clocitul durează 56 de zile , perioadă în care masculul este schimbat de femela numai la început şi doar pentru câteva ore în timpul noptii. Puii au corpul acoperit cu puf şi sunt împodobiţi cu dungi longitudinale. Ei sunt protejaţi la inceput de ambii părinţi, mai târziu masculul îşi ia singur rolul de conducător.

Pasarea Emu se adaptează uşor în captivitate, unde se poate reproduce. Maturitatea nu este atinsă la aceeaşi vârstă de masculi şi femele, masculii se maturizează mai greu, la aproximativ 3 ani. Femelele pot depune între 7 şi 16 ouă de culoare verde închis şi cu lungimea de aprox. 10 cm.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pasarea-Emu.html

Ultima modificare de antonela (09/01/10 11:43)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

09/01/10 11:39

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Porumbelul



Porumbeii sunt păsări prietenoase,cu penajul divers colorat, delicate, gingaşe, mult îndrăgite de oameni. De aceea au fost repede domesticiţi şi primiţi pe lângă gospodăriile acestora. Mulţi oameni şi-au făcut o adevărată pasiune din creşterea porumbeilor.

Pe lângă frumuseţe, aceste păsări mai au şi alte calităţi deloc de neglijat: sunt rapizi, memorează foarte bine ruta pe care trebuie să o parcurgă, nu se lasă uşor prinşi de duşmani. Se pot întoarce pe drumul pe care au venit chiar de la 2 000 Km distanţă.

Corpul porumbelului are formă de fus, fiind o formă aerodinamică, adaptată la zbor. Capul este mic, rotund, mobil. În partea anterioară a capului se află ciocul, format din două maxilare alungite, fără dinţi, acoperite cu o materie cornoasă.Ciocul este mic şi scurt. Limba este musculoasă şi acoperită cu un strat cornos. La baza ciocului se află două umflături pe care sunt situate nările. Ochii sunt situaţi pe părţile laterale ale capului şi au trei pleoape: superioară, car este fixă, inferioară, care este mobilă, şi o membrană subţire care acoperă ochii ferindu-i de lumina puternică. Urechile nu au pavilioane, dar auzul este foarte bine dezvoltat, ca şi văzul. Mirosul şi pipăitul sunt mai puţin dezvoltate.

Porumbelul este o bună zburătoare. El are muşchi puternici, iar oasele, sunt subţiri şi pline cu aer. Bate rapid din aripi.

Respiră cu ajutorul plămânilor, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni. De la aceşti saci pornesc ramificaţii care ajung la oase. Acesti saci pulmonari sunt părţile terminale ale unor bronhii. Intrarea şi ieşirea aerului din plămâni se face cu ajutorul aripilor. La ridicarea aripilor,  sacii aerieni se dilată şi aerul pătrunde în ei , trecănd prin plămâni, unde rămâne o parte din oxigen. Prin lăsarea aripilor, sacii se comprimă, aerul ajunge din nou în plămâni. Aceştia iau din nou oxigen dar elimină şi dioxidul de carbon, care astfel este expirat. Iată cum respiraţia se face fără niciun consum de energie. În repaus, respiraţia se face datorită mişcărilor cutiei toracice.

Porumbeii trăiesc în perechi. Cuplul format se păstrează de obicei până la sfârşitul vieţii.  Porumbelul şi porumbiţa îşi construiesc cuibul în copaci, în podurile caselor părăsite şi chiar pe pământ. Fiind construite din crenguţe şi pământ, cuiburile sunt destul de vulnerabile şi expuise la pericole. Porumbiţa depune ouăle, care sunt clocite, pe rând, de ambii parteneri. Când ies din ou puii sunt golaşi, cu ochii închişi, neputincioşi. Porumbiţa îi hrăneşte cu un lichid alb pe care îl secretă din guşă până când puii sunt capabili să mănânce grăunţe. Acest mod de hrănire este o raritate, se pare că, doar pasărea flamingo mai procedează aşa.

Duşmanii cei mai de temut ai porumbeilor sunt păsările răpitoare. Porumbeii sălbatici trăiesc în jur de 10 ani, în timp ce unele rase de porumbei domestici pot ajunge şi până la 25 de ani.

Se ştie că, pentru a bea apă, păsările trebuie să ia apa în cioc şi să dea capul pe spate pentru a o înghiţi. Porumbeii sunt singurele păsări care pot să înghită apa prin sugere, deci nu este nevoie să-şi ridice capul ca să înghită apa.

Cele mai cunoscute specii sunt: porumbeii de stânca (Columba livia), strămosul porumbeilor de casă, porumbelul sălbatic (Columbia oenas), răspândit în aproape întreaga Eurapă, porumbelul mare sau gulerat ( Columba palumbus), răspândit în Europa şi în Asia de vest.

În textele religioase porumbelul apare ca simbol al Duhului Sfânt, iar în mitologie ca sol al zeilor.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Porumbelul.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

12/01/10 14:57

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Albatrosul ( Diomeda albatros )




Albatrosul, pasărea elegantă a întinderilor marine, a dat naştere multor legende şi i-a inspirat pe poeţi datorită măreţiei sale. Privindu-1 când planează cu eleganţă sau când pică din înaltul azurului spre întinderea răscolită de valuri, ai impresia că o mână nevăzută îi dirijează calea, ca şi cum ar fi un aparat de zbor. Secretele măiestriei sale constau în forma perfect aerodinamică a corpului, precum şi în dimensiunile aripilor.

Există multe specii de albatroşi, răspândite atât în mările sudului, cât şi ale nordului. Impresionant este albatrosul-lui-Steller sau Diomeda albatros, ajuns la un moment dat în pragul dispariţiei.

Dimensiunile păsării sunt remarcabile, anvergura aripilor depăşind 3 m. Albatrosul-lui-Steller poate fi considerat printre cele mai mari şi mai bune zburătoare din lume. Se spune că ar putea să înconjoare Pământul în zbor planat fără a bate din aripi, folosind cu măiestrie curenţii de aer ascendenţi. Cuibăreşte în colonii. Cuibul şi-1 face în formă de trunchi de con. Se reproduce o dată la doi ani, incubaţia durând până la 60 de zile, cauză care a concurat la împuţinarea speciei.

Ca şi alte păsări deosebite, a căzut pradă atât colectorilor de pene, cât şi unor condiţii vitrege de viaţă. A fost o perioadă când japonezii îşi creaseră o adevărată reputaţie în exploatarea pe cale industrială a penelor exotice, cerute tot mai mult de moda feminină. Ei au organizat expediţii în întreaga zonă a Oceanului Pacific, soldate cu masacre în rândul înaripatelor. Albatrosul-lui-Steller n-a scăpat nici el; penele îi erau prea atrăgătoare.

Răspândit odinioară pe o suprafaţă largă a Pacificului, dar cuibărind doar în câteva colonii stabilite mai ales pe unele insuliţe din Arhipelagul celor Şapte Insule (Torishima) şi în Bonin, a fost aproape exterminat de colectori, care-1 ucideau în timpul clocitului. Se cunosc numeroase amănunte despre metodele barbare folosite de ei. De pildă, în perioada cuibăritului, păsările clocitoare erau omorâte prin lovire cu băţul. Zilnic cădeau victimă 100 pînă la 200 de exemplare. S-a evaluat că numai între anii 1887 şi 1903 au fost ucişi nu mai puţin de o jumătate de milion de albatroşi.

Erupţia vulcanică din 1903 a pus capăt temporar masacrului din Arhipelagul Torishima. Mai târziu însă, a fost reluat, deşi cataclismul împuţinase numărul albatroşilor. Se spune că în 1932, de pildă, au mai căzut victimă încă 3 000 de exemplare. .

Iată cum omul şi forţele oarbe ale naturii au adus aproape de pieire marele albatros al lui Steller.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Albatrosul-Di ... atros.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

13/01/10 18:33

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea colibri



Una dintre minunile naturii, care păstrează încă multe secrete, este pasărea colibri.Datorită dimensiunilor reduse i s-a mai spus şi pasărea-muscă.

Oamenii de ştiinţă care s-au ocupat cu studiul acestor păsări le-au încadrat în familia trohilidaelor. Păsările colibri trăiesc pe continentele americane, în zona tropicală. Au penajul viu colorat, predominând verdele metalic, dar sunt şi exemplare cu penajul mai modest, maro-cafeniu sau maro-închis.

Măsoară între 5 şi 22 cm şi căntăresc între 3 şi 20 grame. În Cuba trăieşte un exemplar numit "Zâna albinelor"care cântăreşte doar două grame şi măsoară 5 cm.

se hrănesc cu nectarul florilor. Se spune că limba păsării iese din cioc de 200 de ori pe minut. Cantitatea de hrană consumată într-o zi este de două ori mai mare decât greutatea corpului.

Zborul lor este cu totul şi cu totul deosebit, pasărea dând din aripi de 70 de ori pe secundă, mişcare care nu poate fi percepută de ochiul uman, de aici şi iluzia că uneori stă suspendată în aer.
Poate zbura în toate direcţiile: orizontal, vertical, lateral, pe spate, înainte, înapoi, în zig-zag.Este singura pasăre care poate zbura cu spatele.

Inima ei bate de 1200 de ori pe minut.

Ca şi alte păsările îşi fac cuib şi depun ouă, care au mărimea unui bob de mazăre, fiind chiar şi mai mici. Femela este o bună mamă, dar masculul vizitează rar cuibul. Puii sunt hrăniţi de mamă, care trebuie să-i mai apere şi de şerpi şi pisici sălbatice.

Simpatia şi popularitatea de care se bucură această pasăre a făcut ca multe obiecte să fie botezate cu numele ei: elicoptere, aparatură electronică, hoteluri, pistoale şi chiar formaţii de muzică uşoară.

Pasărea colibri a mai fost numită şi piticul cu memorie de elefant. Astfel oamenii de ştiinţă britanici şi canadieni au ajuns la concluzia că gingaşele păsări pot să-şi amintească unde şi când au consumat nectar, chiar dacă au un creier de 7000 de ori mai mic decât al omului.

Pentru realizarea acestui studiu, grupul de cercetatori a urmarit în Muntii Stâncosi din Canada trei colibri roşii de sex masculin, măsurand periodicitatea în care ei încercau să culeagă nectarul a opt flori artificiale. Jumatate din acestea erau alimentate cu nectar la fiecare 10 minute, iar celelalte la un interval dublu. S-a constatat că păsările reveneau să se hrănească urmand orarul fiecărei flori în parte, un comportament unic pentru un animal în libertate. Cercetatorii sunt de parere că această capacitate ar putea fi o rezultantă a faptului că păsările, care cântaresc numai 3,2 grame, trebuie să îşi economisească energia pentru a efectua o migratie de 1.500 km între Canada şi Mexic.

Cu un an în urmă o ştire referitoare la colibri a stat pe prima pagină a ziarelor româneşti. Se spunea că în localităţi din vestul ţării noastre ar fi fost văzute astfel de păsări. Specialiştii explică acest fenomen prin modificarea climei. Cu toate acestea este greu de explicat cum ar fi putut să străbată o distanţă aşa mare. De altfel, fiind foarte greu de fotografiat, nu există dovezi concrete în acest sens, doar declaraţiile celor care susţin că au văzut-o.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pasarea-colibri.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

14/01/10 16:54

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea Kiwi



Când exploratorii au adus veşti despre existenţa păsării kiwi în pădurile Noii Zeelande, descrierile lor au fost considerate drept fantezii. Ce pasăre putea fi aceea care n-are aripi, iar în loc de pene, «blană»? Dar când, prin 1813, primele exemplare împăiate au ajuns la muzeu, s-a văzut că, într-adevăr, «poveştile» se apropie mult de realitate.

Kiwi are mărimea unei găini grase (femela cîntăreşte circa 2,5 kg, iar masculul doar 1,5 kg), fiind cel mai mic reprezentant al neamului struţilor; de altfel i se spune şi «struţ-sitar». Este îndesată, are gâtul scurt şi gros, întregul său aspect fiind de pasăre arhaică. Reţine atenţia, în special, ciocul său lung, îngust, ca un tub, uşor curbat, înconjurat la bază cu peri lungi, asemeni unor mustăţi. Nările sunt plasate la vârful ciocului — caz unic la păsări. Aceasta este o adaptare, deoarece pasărea îşi caută hrana noaptea, când mirosul este mult mai necesar decât văzul.

Penajul păsării kiwi nu seamănă cu al celorlalte păsări. Privind-o, ai impresia că este acoperită cu nişte peri lungi de culoare brună, încât pare îmblănită. Este o simplă impresie, «blana» fiind alcătuită tot din pene, dar modificate. Picioarele sunt scurte, dar puternice, terminate cu patru degete cu gheare. Aripile — un fel de cioturi — stau ascunse complet sub penaj. De aici impresia că n-are aripi, fapt ce i-a adus şi denumirea ştiinţifică Apteryx australis. (Pasărea-australiană-fără-aripi).

Numele de kiwi i-a fost dat de băştinaşi după sunetele «ki-wi, ki-wi» pe care le scoate, reprezentând o chemare. Asemeni multor struţi, masculul construieşte cuibul. În cuib femela depune 1—2 ouă. Dar ce ouă! Unele ating 450 g, adică o cincime din greutatea ei. Sunt clocite de mascul, care, după ce a făcut cuibul şi a scos puii, se îngrijeşte de creşterea lor, înfruntându-se vitejeşte cu vrăjmaşii. Puii ies din ouă cu «straie» asemănătoare părinţilor. Sunt mîncăcioşi şi cresc repede. Poate fi admirată şi în unele grădini zoologice, unde se şi reproduce.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pasarea-Kiwi.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

17/01/10 14:02

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Paunul ( Pavo cristalus )



Ori de câte ori privim un păun, ne minunăm de curcubeul inimitabil de culori srtălucitoare pe care le avem în faţa ochilor. Din aceasta cauza este probabil cea mai cunoscuta pasare ornamentala din lume.

Răspândire

Este originar din Asia ( India, Sri Lanka ),dar datorită frumuseţii penajului său a fost adus în mai toate colţurile lumii, ca pasăre semicaptivă. Aspectul impresionant al paunului l-a facut cunoscut înca din antichitate în afara teritorilului sau originar (sudul Asiei), fiind crescut de-a lungul secolelor întâi în China si apoi in Europa. Prin intermediul corăbierilor fenicieni paunul a ajuns în îndepărtatul Egipt încă de acum 3 000 de ani. Şi în cetatea Romei au popost eleganţii păuni, fiind apreciati atât pentru aspectul ornamental, dar şi ca deliciu culinar. În anul 1936 s-a facut o descoperire stiintifica interesantă: în districtul Sankuru, din centrul statului african Congo, traieste – nu se stie de când – Afropavo congensis, aică păunul de Congo, din aceeaşi familie cu cel asiatic. Nu se ştie cum a ajuns acolo.



Deşi carnea de păun este tare, în Europa medievala a continuat să fie considerată delicatesă pe mesele nobililor ( se credea că nu este perisabilă ). Astăzi păunii sunt crescuţi doar în scop ornamental.

Descriere

Păunuii au corpul mic, cât al unei raţe, cântărind 1-2 kg. Femelele au penajul maroniu cu alb şi coada scurtă. Masculii au un penaj mult mai impresionant decât al femelelor. De aceea, când o persoană îşi pune multe podoabe, se spune că s-a împodobit ca un păun.

Corpul este acoperit cu fulgi albastri, stralucitori, coada sa fiind formata din aproape 150 de pene lungi, fiecare avand un "ochi" cu irizari.Peste 2 treimi din lungimea corpului o reprezintă coada, de fapt trena, cum este numită corect ( Coada în sine este scurta şi maro, la fel ca a păuniţelor). Păunul îşi răsfiră trena în cadrul ritualului de împerechere. Un paun cu coada deschisa în evantai este o încântare pentu ochiul omenesc. El poate fi recunoscut de departe dupa stigătul ascuţit şi distinct.

Paunul albastru sau indian are un penaj albastru-verde. Coada este extrem de prelungita si decorata cu cate un "ochi" la sfarsitul fiecarei pene. Penajul femelei este un amestec de maroniu, gri inchis si albastru , iar coada este scurta. Atat masculul cat si femela au coronita. Există şi păuni cu colorit verde (Pavo muticus), alb, castaniu-stralucitor si chiar purpuriu.

Înmulţire

La vârsta de doi ani femela depune ouă, în sălbăticie cam 7-10 ouă, dar în captivitate poate să ajungă si la 30 de ouă. Ouăle sunt de culoare bej-maro. Aceste ouă sunt clocite timp de 28 de zile de către păuniţă, dar şi de găină sau altă pasăre de curte, precum şi de clocitoare. Dacă trăiesc în sălbăticie cuibul va fi bine adăpostit, pentru a-l feri de prădători.

In privinta hranei paunii sunt absolut nepretentiosi: mananca boabe de porumb, ovaz, seminte de floarea-soarelui, iarba, insecte, ca orice pasăre domestică.

Paunii sunt pasari foarte rezistente şi grijulii, dar au nevoie de adăposturi pentru iarnă. Ei pot trai pana la 40 de ani.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Paunul-Pavo-cristalus.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

23/01/10 14:14

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pelicanul



Dintre păsările înotătoare de la noi, pelicanul este cea mai mare. După înfăţişarea lui ciudată, greu îţi poţi închipui că vieţuieşte pe meleagurile noastre, în Delta Dunării. Zoologii au constatat că familia pelicanilor cuprinde opt specii.

În ţara noastră trăiesc două specii: pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus) şi pelicanul creţ (Pelecanus crispus); popular li se spune: «babiţă». «baboşă», «babiţă creaţă» ori «baboşă zbârlită». Ambele sunt migratoare, dar Delta Dunării le este locul unde an de an se-ncorc pentru a scoate pui.

Aceste specii trăiesc mai bine de 50 de ani. Aici, pe apele domoale ale Dunării, trec alene ca nişte corăbii cu pânzele-n vânt ori săgetează aerul cu aripile lor enorme.

Pelicanul creţ este ceva mai mare decât cel comun, de care se deosebeşte şi prin penaj. Astfel, primăvara, masculii se împodobesc cu «penaj de nuntă», caracterizat prin apariţia unor pene creţe pe cap şi pe gât, care formează un moţ asemănător unui ciucure. Pelicanul comun, în schimb, are straie alb-roz, neînchipuit de frumoase — mai ales primăvara —- penele mari ale aripilor fiind negricioase.

Pelicanii sunt păsări greoaie, mari şi atrag atenţia în special prin ciocul lor enorm, sub care se găseşte un sac de piele galben-cenuşie, uneori roşiatică, adevărată «magazie de provizii», în care transportă peştii vânaţi pentru pui. Deşi natura i-a înzestrat cu un astfel de cioc şi cu un sac de provizii imens, limba lor n-are decît câţiva milimetri, în ciuda mărimii, pelicanii nu sunt grei şi nu se pot scufunda, ca alte specii de păsări acvatice.

«Secretul» constă în existenţa aşa-numiţilor saci aerieni din schelet şi a unui strat de aer prins sub piele; aşadar, pelicanii sunt un fel de nave aeriene vii, care zboară şi după principiul aerostatelor. Pornite din ţinuturile unde-şi petrec iarna (ţările din estul Mediteranei), păsările sosesc în zonele temperate prin martie-aprilie. O parte rămâne să cuibărească în Delta Dunării, alta porneşte mai departe până în Delta Volgăi.

O colonie de pelicani este alcătuită de obicei din câteva sute de exemplare. Când numărul păsărilor din colonie este mare, cuiburile sunt atât de apropiate, încît păsările clocitoare stau una lângă alta.

Clocirea durează vreo 35 de zile. Puii ies din ouă neajutoraţi, golaşi şi cu pielea neagră. Părinţii îi hrănesc la început cu peştişori, pe care îi aduc în sacul lor «fără fund». Pe măsură ce puii cresc, creşte şi dimensiunea peştilor folosiţi drept hrană. Când părinţii sosesc cu mâncarea, nesăţioşii pui o scot din «magazia de provizii», introducându-şi ciocul adânc în ea, de parcă ar vrea să se scufunde acolo cu totul.

Spre toamnă, când cresc mai mari, încep ucenicia pentru zbor şi prinderea peştilor, principala lor hrană. Adeseori pelicanul a fost considerat nefolositor, chiar dăunător. În realitate pelicanul este un adevărat «sanitar» al bălţilor. Cum nu se poate scufunda, el pescuieşte la suprafaţă peştişori mărunţi, fără valoare, ori pe cei bolnavi, incapabili să trăiască la fundul apei. De asemenea, restabileşte echilibrul biologic din bălţile naturale suprapopulate cu peşte, echilibru necesar ca viaţa să se desfăşoare în bune condiţii. Astfel, pelicanii, pe lîngă faptul că împiedică aglomerările de peşti ameninţaţi cu asfixia în bălţi, împiedică totodată şi răspândirea diferitelor molime printre ei.

După ce au sosit din regiunile unde au iernat, pelicanii din Delta Dunării îşi caută un timp locul viitoarei lor colonii. Alegerea se face cu grijă, căci inundaţiile anuale strică vechile cuiburi, schimbă aspectul Deltei, iar ei preferă locurile singuratice, cât mai greu accesibile omului, astăzi aproape singurul lor duşman. Cuiburile şi le construiesc lângă apă, din stuf, rădăcini şi rizomi, toate bine îndesate, în care depun şi ouăle.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pelicanul.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

24/01/10 13:09

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea - paradisului



Este greu de descris penajul unei astfel de păsări, pictată, cu toate culorile curcubeului. Privind-o, ai impresia că un artist desăvârşit a ales penele cele mai divers colorate şi a împodobit-o cu ele.

Familia păsării-paradisului cuprinde aproximativ 100 de specii, diferite ca formă şi penaj, una mai frumoasă ca alta. Patria lor cuprinde pădurile nepătrunse ale Noii Guinei şi ale insulelor învecinate. Papuaşii le spun «copiii curcubeului», datorită penajului frumos colorat. Se hrănesc cu tot felul de fructe, seminţe, frunze, dar şi cu vietăţi mici: insecte, melcişori, reptile, cu ouăle şi chiar puii mărunţei ai altor păsări.

Una dintre cele mai mari specii este Paradiseea apoda. Atinge 1 metru lungime. Iată cum o descrie renumitul zoolog german A. E. Brehm: «La pasă-rea-paradisului-de-talie-mare partea superioară a capului, tîmplele, partea posterioară a gâtului şi părţile superioare laterale ale gâtului sunt de un galben-închis; fruntea, părţile laterale ale capului, regiunea auriculară, guşa şi gâtlejul sunt de un verde-auriu-intens. Restul corpului este cafeniu ca scorţişoara... în părţile laterale ale regiunii pectorale răsar de ambele părţi pene de podoabă, ce se întind ca nişte raze şi flutură liber în jos, formând o tufă deasă în formă de arc. Sunt galben-portocaliu-intens, iar vârfurile, zdrenţuite, alb-spălăcit....» Această împodobită haină o poartă numai masculii şi doar în perioada împerecherii; de aceea se numeşte şi «penaj de nuntă». Femela are straie modeste, cenuşiu-cafenii, cu linii colorate mai închis.

Credinţele locale atribuie păsărilor-paradisului puteri miraculoase. Cu penele cele mai ţipător colorate papuaşii îşi împodobesc somptuoasele lor coafuri. Penele multicolore au atras atenţia nu
numai băştinaşilor, ci şi vizitatorilor acestor locuri. Ele au împodobit îmbrăcămintea sultanilor, şahilor şi a înalţilor demnitari din Orient. Europenii au început să le caute prin secolul al XVI-lea. Dacă până atunci papuaşii vânau un număr mic de păsări necesar satisfacerii gustului lor de frumos, de-atunci încolo ele au fost urmărite peste tot şi nenumărate piei cu pene (balguri) sau burdufuri luau drumul curţilor seniorale din Europa ori din Asia.

Prin secolul al XVIII-lea, traficanţii olandezi cumpărau de la papuaşi piei de păsări gata prelucrate, fără picioare, şi le vindeau apoi indienilor sau persanilor, cărora le spuneau că «pasărea-paradisului n-are picioare şi se odihneşte agăţîndu-se de crengi cu două pene lungi care-i împodobesc coada, iar ouăle şi le cloceşte punîndu-le sub aripă». De altfel şi în Europa primele balguri n-aveau picioare, aşa că şi aici au apărut legende după care păsările paradisului nu se odihnesc niciodată, ci plutesc veşnic în aer, ca nişte fiinţe miraculoase. Presupusa lipsă a picioarelor se reflectă şi în denumirea ştiinţifică,Paradisaea apoda însemnînd «pasărea-paradisului-fără-picioare».

Spre sfârşitul secolului al XlX-lea decimarea păsărilor-paradis a atins culmea. Numărul lor a scăzut mult, unele specii chiar dispărînd. Deşi în prezent s-a pus stavilă exterminării lor, totuşi zoologii au constatat că exemplarele devin tot mai rare, iar aria lor de răspîndire se restrânge treptat.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pasarea-paradisului.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

27/01/10 13:53

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea-lira ( menura superba )



De obicei păsările cântătoare sunt mici. Pasă rea-liră (Menura superba) are însă dimensiunile unui fazan. Nu trăieşte oriunde, ci doar în Australia.

Ca la aproape toate semenele ei, masculul este împodobit cu pene colorate, pe gât şi pe aripi predominând reflexele roşii. Coada ajunge la mărimea maximă după 7 ani. Penele cozii au o alcătuire particulară. Astfel, cele laterale sunt lungi, îndoite în formă de «S» şi frumos colorate, amintind curcubeul. Cele două din mijloc sunt înguste şi lungi. Celelalte, asemeni unor ramuri de pin, au firele fine şi mult distanţate între ele. Când pasărea îşi înfoaie coada, ca păunul, capătă aspectul unei lire. Pasărea-liră trăieşte mai mult pe sol şi numai la nevoie zboară. Se hrăneşte cu insecte, viermi, păianjeni etc. Cuibul şi-1 face prin locuri ascunse. În el femela depune două ouă albicioase, cu pete cafenii.
Cuibăritul durează vreo 7 săptămâni şi are loc în timpul iernii australiene (din iunie pînă în septembrie). Masculul mai are o caracteristică interesantă: darul de a imita cântecele altor păsări, ori cele mai ciudate zgomote ale pădurii. Pe bună dreptate se spune că este mult mai «talentat» decît vestiţii papagali vorbitori. Descoperirea păsării-liră a constituit o adevărată aventură, care merită să fie cunoscută.

După unii specialişti femela face un singur ou pe care îl cloceste in cuibul făcut pe pământ. La Muzeu Australian de Istorie Naturală există o fosilă a păsării veche de 15 milioane de ani. Este o specie pe cale de dispariţie, deşi este protejata de lege din 12 mai 2006. Ca dovada a simpatiei faţă de aceasta pasăre, desenul ei este pus in Australia pe moneda de 10 cenţi-dolari australieni.

Acum 150—200 de ani nu era deloc uşor să explorezi colinele împădurite din părţile sud-estice ale continentului australian. Şi aceasta nu atât din cauza băştinaşilor puţin prietenoşi, înarmaţi cu săgeţi otrăvite şi rămaşi, ca civilizaţie, în stadiul epocii de piatră, cât, mai ales, din cauza naturii însăşi, a terenului şi a vegetaţiei. Peste tot unde pădurea era ca o perie, apăreau din loc în loc crăpături în pămînt, adevărate prăpăstii miniaturale, ascunse de vegetaţia moartă, unde necunoscătorul ţinutului risca să dispară fără urmă şi speranţă de a mai ieşi vreodată la lumină.

Într-una din zilele acelea, naturalistul Gould hoinărea prin pustietatea verde şi ostilă, străduindu-se să descopere vreun animal nou, necunoscut încă de ştiinţa vremii. Când a început aventura descoperirii păsării-liră el scotocea de o săptămînă pădurea, cu o insistenţă justificată de un mister căruia nu-i găsea explicaţie. Pe oriunde mergea, auzea în jurul său voci, fără să vadă însă pe cineva.

În plus, îl intriga diversitatea lor. Dintr-o dată răsuna un râs puternic, cu intonaţii umane. Apoi auzea strigătul unei bufniţe, vocea papagalului, gunguritul porumbelului, ori parcă trosnea o creangă, dar nu vedea nimic. Alteori desluşea parcă râsul zglobiu de copil, trilul privighetorilor sau fâlfâitul stolurilor de peruşi verzi, descoperiţi tot de el. Dar oricât se străduia să străbată cu privirea desişul nu zărea nimic în jur, iar «vocile» încetau brusc, stinse ca de ceva misterios. Foarte surprins a rămas naturalistul auzind un strigăt ascuţit, urmat de nişte zgomote metalice, mult mai atenuate, care păreau a fi scoase de un ventrilog.

Răbdarea lui a fost recompensată, într-o zi, când stând la pândă, a fost martorul unui spectacol neobişnuit. Se oprise în faţa unui grup de ferigi, între tulpinele cărora, la vreun metru înălţime de sol, ramurile, frunzele şi ierburile erau turtite şi aranjate, formând un fel de cuib, prevăzut cu o deschidere laterală. Cărui animal îi aparţinea locuinţa? În timp ce-şi punea întrebarea, sosi şi răspunsul: o pasăre, de mărimea unui fazan ieşea din ea. Privind-o cu atenţie, Gould şi-a dat seama că aparţinea unei specii complet necunoscute şi foarte deferită nu numai de cele australiene, dar şi de cele din lumea întreagă. Ceea ce-1 uimi şi îl lămuri totodată, a fost cântecull păsării. Mai întâi scoase un strigăt, care îi era propriu, apoi, rând pe rând, aproape toate celelalte zgomote şi ciripituri auzite zile în şir.

Aşteptând în linişte, Gould află şi alt motiv să se minuneze. Crezându-se în siguranţă, pasărea începu să se înfoaie, ca un păun, desfăcându-şi coada, alcătuită din pene multicolore, în formă de liră.

Acesta a fost începutul. Naturaliştii care i-au urmat lui Gould aveau să constate că pasărea putea imita orice sunet emis de om sau de animal. Ba chiar şi zgomotul ferăstrăului, ciocanului, trompetei, dangătul clopotului ori al motorului de automobil. Şi de fiecare dată perfect.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Pasarea-lira- ... perba.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/01/10 15:17

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Abumarkubul ( Balaeniceps rex )



Dacă aţi vedea abumarkubul sau «pasărea-sabot», cu greu aţi putea crede că este rudă cu stârcul de pe la noi. Şi aceasta datorită aspectului său deosebit. Este o pasăre înaltă, de aproximativ 1,40 m, cu picioarele lungi şi degetele terminate cu gheare puternice. Gâtul, relativ scurt şi gros, susţine un cap mare, cu un cioc enorm, lat, de forma unui sabot; de aici îi vine şi numele. Penele îi sînt colorate uniform, în cenuşiu. Pe cap are un moţ, ce-i atîrnă spre spate.

Pasărea a fost descoperită de zoologi în 1849, în smârcurile din preajma Nilului Alb. Mai înainte, povestirile băştinaşilor despre o zburătoare cu un cap atât de ciudat erau considerate de călători, dar mai ales de zoologi, drept legende din bogata lume de basm a africanilor.
Descoperind-o, zoologii i-au zis Balaeniceps rex. Abumarkubul poate fi întîlnit — destul de rar — în diverse locuri din Africa. De pildă, pe malurile râului Gazelei şi ale Nilului Alb ori prin ţinuturile mlăştinoase cu papirus. Cuibul şi-1 face prin smârcuri, în mijlocul plantelor acvatice, din nămol întărit şi ierburi, ridicându-1 la peste 1 metru înălţime. Cuibăreşte în perioada ploioasă din iulie-august, când femela face câteva ouă alb-albăstrui.
Se hrăneşte cu peşti pe care-i vînează stând la pândă, ca stârcii, pe malul apei. ÃŽn lipsă, nu refuză nici micile animale de apă, prinse în nămol cu ciocul său caraghios.

Deoarece trăieşte în regiuni greu accesibile omului, viaţa abumarkubului este puţin cunoscută. Fiind rară şi mai ales ciudată ca aspect, pasărea trezeşte mult interes. Dar nu poate fi vânată ori prinsă şi transportată în grădini zoologice decît cu aprobare specială, fiind protejată cu stricteţe.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Abumarkubul-B ... s-rex.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

29/01/10 16:34

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cocorul-alb-american



Cocorul-alb-american este o rudă a cocorului european. Ornitologii îi spun Grus americans.

Cocorul-alb-american a fost descris prima dată, în 1758, de marele naturalist suedez, Karl Linne. Albul imaculat al penajului la adult este accentuat de vârfurile negre ale aripilor, de petele roşii din creştetul capului, de irisul galben al ochilor şi de pliscul său verde închis. Are picioarele negre, lungi; pasărea seamănă ca mărime cu o barză (cea. 1,5 m înălţime şi 11 kg greutate). Păsările tinere pot fi recunoscute după penele brun-ruginii ce le acoperă un timp capul. Primăvara ele sunt înlocuite cu pene albe ca ale adulţilor.

Se hrăneşte cu animale şi plante de apă. ÃŽşi face cuibul pe pământ, pe ridicaturile uscate ale terenurilor mlăştinoase, din iarbă, păpuriş şi trestie. Femela depune un ou sau două, de culoare oliv, punctat cu maro. Desi sunt clocite amândouă, obişnuit, doar un singur pui supravieţuieşte.
Redusa prolificitate este, fără îndoială, o cauză care a dus la împuţinarea speciei.

ÃŽn trecut, era întâlnită pe un teritoriu foarte întins în nord-vestul Canadei, de la râul Sclavilor, pînă în statele Iowa şi Illinois din S.U.A. Toamnă de toamnă cocorul-alb pornea spre regiunile mai calde, ajungând până pe malurile Golfului Mexic. Aici avea căldură şi hrană şi aştepta trecerea iernii din nord. Pe parcursul celor peste 4 000 km străbătuţi în zbor întâlnea nenumăraţi duşmani, dar mai ales vânători, care aproape au stârpit-o.

Toate acestea au determinat autorităţile nord-americane să ia măsuri severe pentru ocrotire. Astfel, o regiune îngustă de pe coasta Golfului Mexic a fost transformată în refugiu pentru cocorul alb-american (Arkansas National Wildlife Refuge din statul Texas). Aici au fost numărate, în 1968, abia 50 de păsări; în captivitate mai erau încă 18.

Cum pericolul disparitiei era deosebit de mare, autorităţile au luat măsuri pentru conservarea speciei.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Cocorul-alb-american.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

30/01/10 16:53

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Condorul-californian



Pe crestele înalte ale munţilor din partea sudică a Californiei cuibăreşte condorul-californian (Gymnogyps caii-fornianus), una dintre cele mai impresionante păsări.

Condorul, cea mai mare pasare zburatoare a lumii actuale, are o anvergura a aripilor care poate ajunge la 3.30m. Nu o depaseste pe cea a albatrosului, însa suprafata totala este superioara.

În înaltul cerului, condorul se avântă în cercuri largi, purtat de curenţii de aer, ca un planor. Iar când găseşte un hoit, pică cu iuţeală asupra lui şi se ospătează rupând carnea cu pliscul său puternic. Este o enigmă felul cum reuşeşte să depisteze hrana de la o distaţă aşa de mare.

Ca aspect, condorul-californian seamănă cu vulturii pleşuvi, dar este mai mare ca aceştia. Capul lui golaş, acoperit cu un puf foarte fin, este împodobit cu un fel de «mărgele», ca ale curcanului, numai că sunt galbene sau portocalii.

Actualul condor-californian este înrudit, dacă nu chiar identic, cu o specie fosilă, azi dispărută, dar larg răspândită cândva în America de Nord. Odinioară principala sa sursă de hrană — ca şi a condorilor sud-americani — o constituiau cadavrele balenelor aruncate la mal de valurile oceanului. Când acestea s-au împuţinat a început să se hrănească cu hoiturile cornutelor mari şi mici.

Condorii depun oua doar o data la doi ani, iar puii depind de parintii lor pentru mai mult de un an.

Vânătoarea şi momelile otrăvite, puse pentru animalele de pradă, au redus, până aproape de dispariţie, numărul condorilor-californieni. În 1953 au fost găsiţi numai vreo 60. După 12 ani numărul lor scăzuse la 40.

Ecologistii se lupta pentru salvarea condorului californian, considerata cea mai mare pasare din America de Nord. Pasarea a fost declarata pe cale de disparitie in 1967. Zece ani mai tarziu, se estima ca mai erau doar 25-30 de pasari în salbaticie.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Condorul-californian.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

03/02/10 12:41

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Porumbelul-cu-coroana



Printre nenumăratele neamuri de porumbei, Porumbelul-cu-coroană Gou-ra coronata) ocupă un loc deosebit. Este considerat cel mai mare şi cel mai frumos porumbel de pe Pământ, împreună cu ceilalţi doi reprezentanţi ai speciei de porumbei-încoronaţi. Porumbelul-cu-coroană trăieşte în nepătrunsele păduri din Noua Guinee. Are un corp greoi, de dimensiunile unei găini, picioare mai lungi decât ale celorlalte specii de porumbei.

Coloritul penajului este de un albastru-violet, asemănător ardeziei. Aripile şi coada îi sunt rotunjite şi nu prea lungi. Caracteristica sa o formează o frumoasă creastă de pene scămoşate, pe care porumbelul o poate coborî sau înfoia ca un evantai, după cum este liniştit sau nu. De aici îi vine şi numele.

Trăieşte în grupuri mici, mai mult pe sol, căutându-şi hrana, formată mai ales din seminţe şi fructe mici, căzute din pomi. Femela depune 1—2 ouă într-un cuib destul de primitiv construit. Când ies din găoace, puii sunt golaşi. Părinţii îi hrănesc cu aşa-numitul «lapte-de-porumbel», produs în guşa lor. Pe măsură ce cresc, laptele se transformă într-un fel de «brânză», la care se adaugă şi hrană semidigerată, alcătuită din seminţe şi fructe, preparată tot în guşa părinţilor.

Cercetătorii au constatat, în urma studiilor făcute asupra porumbeilor, că «laptele» lor apare în guşă când se apropie timpul ieşirii puilor din ou. Pe măsură ce puii cresc se îmbracă treptat cu pene, încep să zboare şi, cînd sunt pe deplin formaţi, pornesc să-şi caute singuri hrana. Porumbelul-cu-coroană a fost întotdeauna o pasăre rară, ca de altfel toţi reprezentanţii porum beilor-încoronaţi. Dar odată cu introducerea în Noua Guinee a unor noi animale de pradă, aduse de pe continent, el a devenit şi mai rar. Aceasta explică de ce puţine grădini zoologice îl au printre pensionarii lor. Iar când îl au, reprezintă un exponat deosebit de preţios şi interesant.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Porumbelul-cu-coroana.html

Ultima modificare de antonela (04/02/10 15:19)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

04/02/10 15:18

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ciocanitoarea



Ciocanitoarea   poate fi intalnita in toate padurile de pe glob, exceptie facand Antarctica si Australia. Locuieste singura, in cuiburi formate in scoarta copacilor.


Este foarte folositoare livezilor, dumbravilor si padurilor, pentru ca distruge o serie de insecte daunatoare. Mai este cunoscuta si sub denumirea "doctorul padurilor".

Culoarea penajului este neagru sau maro, cu pete portocalii sau rosii. Aceste pasari se gasesc in numeroase specii (aproximativ 200), marimea ciocanitorilor variind foarte mult, astfel ca "ciocanitoarea imperiala" care traieste in Mexic ajunge la 56 de cm, in timp ce exemplarul din Japonia atinge inaltimea de doar 15 cm.

Pentru a se mentine in copaci si a face adevarate cascadorii ciocanitoarea este ajutata de picioarele care se termina cu gheare ascutite si de o coada elastica si solida, necesara pentru a-si mentine echilibrul. Cu ciocul ascutit, lung si foarte tare sfredeleste coaja copacilor, in timp ce limba lipicioasa si lunga de cativa centimetrii cerceteaza fiecare santulet facut de insecte, scotandu-le afara si consumandu-le.

In general nu este atacata de pradatori, acestia fiind tinuti la distanta de ciocul sau puternic.

sursa: http://www.zooland.ro/Ciocanitoarea-4912.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

05/02/10 16:43

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Fazanul Temminck albastru (Tragopan temminckii)




Aceasta pasare colorata este considerata a fi cel mai frumos fazan din lume. Masculii au un colorit viu, portocaliu luminos inspre rosu, marcat cu puncte perlate, de culoare gri, delimitate de o margine neagra. Insa mult mai impresionante decat penajul sunt culoarea albastra a pielii de pe fata si modelul de pe barbia care ii atarna din dreptul gatului. La masculii din specia Tragopan prezinta aceasta parte a corpului este spectaculoasa. “Barbia” este colorata in albastru violet la centru, pielea fiind pigmentata cu cerculete de un albastru deschis, iar de o parte si de alta, pe margini se observa un model izbitor, de culoare stacojie.

Creasta si gatul sunt aproape in intregime negre, iar deasupra ochilor pasarile prezinta doua proeminente carnoase, asemanatoare unor coarne; ciocul este scurt. Spre deosebire de extravagantii masculi ai acestei specii, femelele au un penaj intunecat, impestritat cu puncte negre, maro si gri, care le ajuta foarte mult la camuflaj. Atat masculii cat si femelele au coada scurta.

Aceasta pasare deosebita poate fi intalnita in muntii Himalaia, indeosebi in partea estica a acestora, in India, China, Butan sau Vietnam. Indivizii din specia Tragopan temminckii migreaza pe verticala, in susul si in josul muntilor, in functie de sezon, petrecandu-si iernile reci la altitudini joase si mutandu-se la altitidini inalte pe masura ce temperaturile cresc, incepand cu primavara. Habitatul lor natural il constituie padurile mixte, in special cele bogate in rododendron si bambus, aflate la altitudini cuprinse intre 3000 si 12000 m deasupra nivelului marii.

Este o pasare timida, traieste singura sau in pereche. Spre deosebire de alti fazani, prefera sa cuibareasca in copaci, desi marea majoritate a timpului si-o petrec pe pamant, scurmand in cautarea hranei, formata din: frunze, flori, tulpini verzi, ferigi, boabe, seminte si, ocazional, insecte.

Sezonul de imperechere incepe in luna martie si dureaza timp de o luna, cu aproximatie. Ritualul este executat de mascul, sub forma unui dans, in timpul caruia acesta isi etaleaza pieptul viu colorat, isi ridica cele doua protuberante de deasupra ochilor si isi infoaie coada. Noile cuiburi sunt construite in copaci, la cativa centimetri de pamant, insa fazanii Temminck folosesc adeseori cuiburile abandonate de alte pasari, pe care femelele le acopera cu frunze, ramuri si pene. La inceputul lunii mai, ele depun intre 3 si 5 oua, pe care le clocesc vreme de 26-28 de zile. Crescuti in intregime de catre femele, puii se dezvolta rapid si sunt capabili sa zboare la careva zile dupa ce au iesit din ou. Cu toate acestea, femelele raman langa ei intre 4 si 6 saptamani, pana cand acestia se deprind cu cataratul in copaci.

Din pacate, transformarea habitatului acestor pasari in pasuni sau despaduririle masive au condus la scaderea ingrijoratoare a numarului de fazani Temminck. Mai mult decat atat, ei au fost vanati pentru coloritul deosebit sau urmariti de catre colectionarii de oua. In prezent specia se afla pe lista animalelor protejate.


sursa: http://www.zooland.ro/Fazanul_Temminck_ ... -6345.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/02/10 17:11

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Pasarea flamingo




Flamingo este o pasare gregara de balta, care face parte din genul Phoenicopterus, apartinand familiei  Phoenicopteridae . Poate fi intalnita atat in emisfera vestica cat si in cea de est, unde populatia este ceva mai numeroasa.

Exista patru specii de flamingo in Americi si doua specii in Lumea Veche. Ultimele: Phoenicopterus andinus (pasarea Andean) si Phoenicopterus jamesi (pasarea lui James) sunt plasate, de regula, in genul Phoenicoparrus, in loc de Phoenicopterus.

Deseori, pasarile flamingo stau intr-un singur picior. Motivul acestui comportament nu este pe deplin cunoscut. Unul dintre cele doua picioare este pliat sub corp, pentru ca flamingo, asemenea altor animale, prezinta abilitatea de a-si induce o stare de “somn”, odihnindu-si, in acest fel, alternativ, cele doua jumatati ale corpului - acest fapt nu este insa dovedit stiintific.

O alta explicatie ar fi aceea ca pasarile isi feresc picioarele de umezeala excesiva, conservandu-si energia. Cercetarile recente au condus la ipoteza ca aceasta pozitia este folosita pentru a permite pasarilor sa isi conserve energia calorica, oferindu-le posibilitatea sa petreaca mai mult timp in apa rece a baltilor.

Pasarile flamingo se hranesc cu specii de creveta, pe care le “filtreaza” din apa sarata. Ciocurile lor, de forma ciudata, sunt special adaptate pentru a separa namolul de hrana.

Filtrarea este sustinuta de structuri paroase, numite lamele, care sunt aliniate pe mandibula si de limba lor mare si aspra. Coloritul penajului se datoreaza beta carotenului din dieta lor, formata din specii de creveta si alge.

Aceste pasari produc un fel de lapte, asa cum fac porumbeii, datorita hormonului numit prolactina. Acesta contine mai multe grasimi si mai putine proteine decat in cazul porumbeilor, si este produs de glandele aflate deasupra tractului digestiv. Ambii parinti isi hranesc puii timp de aproximativ 2 luni dupa nastere, cu acest lapte, care contine, de asemenea, celule albe si rosii.

Exemplarele tinere au penajul de culoare cenusie, in timp ce adultii au un colorit care variaza de la roz la rosu deschis, influentat de bacteriile acvatice si beta carotenul obtinut din hrana. O pasare sanatoasa prezinta un colorit mai intens si este mult mai dorita ca partener de imperechere.

O pasare flamingo cu penele albe sau pal nuantate este, de regula, o pasare bolnava sau subnutrita. Exemplarele aflate in captivitate reprezinta exceptia de la aceasta regula; penajul acestora poate deveni pal pentru ca nivelul de caroten este mai scazut decat al pasarilor care traiesc in salbaticie. Astfel ca, in majoritatea gradinilor zoologice, in hrana pasarilor au fost introduse suplimente nutritive.

sursa: http://www.zooland.ro/Pasarea_flamingo-6235.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

07/02/10 14:48

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Gasca de mare (Morus bassanus)



Morus bassanus este o pasare de apa, cea mai mare din randul speciilor care apartin familiei Sulidae . Exemplarele au gatul lung, aripile inguste si lungi, cu o deshidere de  aproximativ 180 cm; cresc pana la 110 cm in lungime si  pot cantari pana la 4 kilograme; penajul este foarte usor de remarcat. Exemplarele adulte au corpul acoperit cu pene albe, varfurile aripilor sunt negre, iar capul galbui prezinta caracteristica de a se decolora in timpul iernii.

Ciocul este colorat intr-o nuanta foarte deschisa de albastru, ochii sunt albastri, inconjurati de o portiune de piele golasa albastruie, de forma unui inel, ceea ce le-a atras numele alternativ de “gasca cu ochelari”. Femelele si masculii sunt asemanatoare ca aspect, singura diferenta fiind aceea ca gastele prezinta niste linii verzi pe degetele de la picioare, pe cand la masculi acestea sunt colorate in galben. Pasarile tinere au penajul de culoare cafenie-maronie, cu pete albe, sub forma de pistrui, care se maresc odata cu inaintarea in varsta, pana cand intregul corp devine alb (dupa ce pasarea depaseste varsta de 5 ani).

In sezonul de imperechere, care dureaza din martie pana in septembrie, gastele Morus bassanus se aduna in colonii mari, cea mai numeroasa dintre acestea fiind inregistrata in insula Bonaventure, Quebec si numarand peste 60.000 de pasari, insa 68 % din populatia lumii se imperecheaza in jurul coastei Marii Britanii, unde formeaza, de asemenea, grupuri mari - unul dintre acestea fiind remarcat in insulele St. Kilda, din Scotia.

In timpul imperecherii produc o mare varietate de sunete, iar capul si gatul li se coloreaza discret in galben. Perechile formate pot ramane impreuna in timpul mai multor sezoane consecutive. Gastele de mare isi fac cuibul in acelasi loc, la construirea acestuia contribuind ambii parteneri. Ritualul de imperechere are loc in cuib si consta intr-o serie de gesturi reciproce: pasarile isi intind ciocurile si gaturile spre cer, isi ciocnesc cu delicatete ciocurile unul de altul si se ciugulesc si fac plecaciuni. Femelele depun un singur ou, iar puiul eclozeaza in 43 - 45 de zile si paraseste cuibul dupa alte 90. Ambii parinti contribuie la cresterea acestuia, mergand alternativ in cautarea hranei. Daca se intampla ca cel plecat sa intarzie mai mult timp, puiul va fi lasat singur, iar gasca, constienta de pericol, va zbura mai repede decat in mod normal, la capacitatea maxima. In acest timp, puiul vulnerabil poate fi omorat de pradatori sau chiar de pasari din aceeasi specie.

Gastele de mare sunt pasari migratoare, in timpul iernii pornind in calatorie inspre Atlantic. Sunt foarte bune scufundatoare, plonjand in ocean de la inaltimi apreciabile. Desi zboara cu agilitate, avand aripi puternice, sunt foarte neindemanatice atunci cand ajung pe sol. In general, se hranesc cu peste mic (cod, hering, cu o lungime medie de 2,5  - 3,5 cm), pe care il "culege" de la suprafata apei.

In ultima perioada, din cauza incalzirii globale, numarul pestilor, care constituie principala sursa de hrana a aceastor pasari, a scazut considerabil, ceea ce a determinat o scadere a numarului exemplarelor din specia Morus bassanus, mai ales ca urmare a acestor calatorii lungi in cautarea hranei pentru pui.

sursa: http://www.zooland.ro/Gasca_de_mare__Mo ... -6160.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

12/02/10 14:45

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Corbul sau cioara de camp (Corvus frugilegus)



Reprezinta una dintre cele 4 specii europene de pasari care fac parte, din punct de vedere taxonomic, din genul Corvus al familiei Corvidae. Exemplarele sin subspecia Corvus frugilegus sunt cele mai mari variante ale acestei specii, avand ciocul puternic si penajul negru.

Acestea pot fi intalnite din Europa de Vest si pana in stepele din Asia, tinutul Altai. Cealalta varianta - Corvus frugilegus pastinator este compusa din cele mai mici reprezentante ale speciei, avand penajul intunecat, cu nuante purpuri si putand fi intalnita din Asia si pana la Coasta Pacificului. 

Ca dimensiuni, cioara de camp este foarte asemanatoare cu cioara neagra sau cu cea vanata -  Corvus corone, respectiv C. Cornix. Exemplarele adulte au la baza ciocului o portiune de piele golasa, albicioasa inspre gri, si o creasta usor ascutita. Reprezentantii tineri si puii din aceasta specie sunt mult mai aproape ca aspect de ciorile negre, mai ales in privinta trasaturilor faciale si a narilor, diferenta fiind facuta de ciocul mai puternic si mai evidentiat al exemplarelor din specia Corvus frugilegus.

Ciorile sunt pasari omnivore, hranindu-se cu o mare varietate de carne, inclusiv cu viermi de pamant sau alte nevertebrate, seminte si radacini uscate (pe care le consuma in special iarna). Se hranesc pe pamant, deseori ingropand o parte din hrana in sol, cu ajutorul ciocului, in vederea consumarii ulterioare.

Ciorile sunt pasari sociabile, vietuind si cuibarind in grupuri mari, denumite generic colonii. Iarna se aduna in adaposturi comune, formate dintr-un numar apreciabil de pasari. Grupurile astfel formate sunt impresionabile ca numar, una dintre cele mai mari intalnindu-se in nord-vestul Scotiei si constand in 65.000 de exemplare.

In decursul lunii februarie pasarile se reintorc in prorpiile colonii in vederea reproducerii, fiecare pereche luand in posesie teritoriul aflat in imediata apropiere a cuibului lor. In timpul ritualului de imperechere masculul paseste tantos de jur imprejurul femelei, isi arcuieste corpul, pozeaza si croncane; uneori isi desarta continutul de hrana din propria punga in ciocul femelei, inainte ca imperecherea sa aibe loc.

In cuibul confectionat din ramuri de copaci femelele depun, in luna martie, 3-5 oua cenusii verzui, pe care le clocesc vreme de 18 zile. Pe toata perioada clocitului si pana cand puii sunt apti sa paraseasca cuibul, ele sunt hranite de catre masculi. Dupa 40 de zile puii sunt complet dezvoltati, insa vor mai ramane dependenti de parintii lor pana la 60 de zile; total independeti devin abia dupa 5 luni.

La fel ca majoritatea membrilor familiei ciorilor, corbul reprezinta o figura aparte in folclor, fiind initiatorul multor superstitii. Astfel, un tinut abandonat brusc de o colonie de ciori este considerat a fi blestemat. De asemenea, se spune ca ciorile de camp pot prevesti ploaia printr-un comportament specific sau ca pot "mirosi” apropierea mortii.

sursa: http://www.zooland.ro/Corbul_sau_cioara ... -6283.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

13/02/10 09:37

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Papagalii amorezi



Papagalii amorezi sunt grupati in noua specii, apartinand genului Agapornis, fiind preferati de iubitorii de animale, ca pasari de companie, datorita coloritului lor atractiv si a puternicei legaturi dintre perechi. Denumirea de Agapornis provine din limba greaca si inseamna “pasarea dragostei”. Opt dintre cele noua specii provin din Africa, iar a noua (Agapornis canus) provine din Madagascar.

Aceste pasari au corpul mic si indesat, coada scurta, ciocul rosu si ochii maro. Atat masculii, cat si femelele au penajul colorat in mare parte cu verde, la 6 dintre cele 9 specii neputandu-se diferentia vizual sexul:  Agapornis roseicollis (amorezul cu fata de culoarea piersicii), Agapornis personata (amorezul mascat), Agapornis fischeri (amorezul Fischer), Agapornis lilianae (amorezul Nyasa), Agapornis nigrigenis (amorezul cu obraji negri) si Agapornis swinderniana (amorezul cu guler negru). La celelalte trei specii - Agapornis taranta (amorezul abisianian), Agapornis pullarius (amorezul cu fata rosie), Agapornis canus (amorezul de Madagascar) diferentele sunt date de culoarea fetei, care la masculi este rosu-oranj, iar la femela oranj. Masculii prezinta, de asemenea, o nuanta albastruie pe spate, aripile sunt negre pe partile inferioare, iar coada, verzui-galbena cu dungi rosii pe partea superioara, este neagra pe partea inferioara.   

Cu toate ca majoritatea papagalilor sunt renumiti pentru relatiile stabile din cuplu, papagalul amorez si-a castigat reputatia de mare romantic, datorita exceptionalei apropieri dintre masculi si femele, care cuibaresc impreuna, doi cate doi si isi petrec ore in sir ciugulindu-se reciproc. Este recomandat sa achizitionati perechi din aceasta specie, desi faptul ca mor in cazul in care traiesc singuri, este un mit. Adevarul este ca, odata formata o pereche, aceasta nu se mai desparte niciodata.

Papagalii amorezi ajung la o lungime de 13-17 cm si ating o greutate de 10-60 grame. Durata medie de viata este de 10-15 ani. In afara perioadei de imperechere papagalii Agapornis traiesc in grupuri de peste 30 de indivizi, care, in timpul zilei, pleca in cautarea hranei, parcurgand distante mari. Dupa ce se hranesc - cu seminte, fructe, in principal – se intorc in cuiburi.

O caracteristica ciudata a acestor pasari este ca se pot atarna de crengile copacilor cu capul in jos, asemenea liliecilor. In aceasta pozitie obisnuiesc sa se ciuguleasca reciproc.

Sunt foarte activi si foarte galagiosi si le place foarte mult sa faca baie. De aceea, in cazul in care aveti papagali amorezi, este bine sa le luati o cadita speciala pentru pasari si sa le o umpleti cu apa calduta.

sursa: http://www.zooland.ro/Papagalii_amorezi-6237.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

14/02/10 14:49

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Amblyornis inornata - pasarea gradinar



Bastinasii le numesc tukanbokan, adica pasari-gradinar. Traiesc in padurile virgine ale muntilor Arfalk din Papua Noua Guinee si sunt vestite pentru obiceiul lor de a-si infrumuseta cuiburile. Desi efectul produs este unul estetic, scopul acestei decorari este unul practic, servind drept “piesa de rezistenta” in ritualul de imperechere.

Amblyornis inornata are 25 de cm. lungime, nefiind mai mare decat un porumbel. Se diferentiaza de papagali prin coloritul ei negru-albastrui. Masculul poarta pe cap un mot asemanator cu cel al matasarului, insa ceva mai lung.

Pasarile, masculi si femele, isi construiesc impreuna cuibul, folosindu-se de crengile copacilor. In afara acestuia, masculii ridica ulterior mici “chioscuri”, in jurul carora amenajeaza parcuri in miniatura, unde au loc dansurile nuptiale.

Aceste pasari sunt extrem de indemanatice si foarte atente la detalii. In prima faza, ele isi aleg un luminis neted, in mijlocul caruia sa se afle un copac, nu mai inalt de un metru si jumatate. In jurul acestui arbore, care serveste drept stalp de sustinere, astern o patura de muschi, pe care o netezesc cu picioarele si cu coada.

Acoperisul il construiesc din ramuri de plante epifite, care se gasesc din belsug in habitatul lor natural. Acestea sunt folosite drept coarde in constructia acoperisului. Un capat al coardelor este infipt in pamant cu ajutorul ciocului, iar capetele opuse sunt imbinate, din zbor, foarte apropiat, astfel incat sa formeze o bolta inalta de 0.5 m si larga de aproximativ 1m.

Datorita umezelii din aer, coardele isi pastreaza prospetimea vreme indelungata. Pasarile nu uita nici de “elementul de acces”, avand grija sa lase o deschizatura prin care sa poata intra si iesi cand vor.

In fara acestei intrari, masculul Amblyornis amenajeaza o peluza verde, formata din muschi culesi cu grija si curatati de pietricele, bulgari de pamant si de orice buruiana care i-ar putea face mai putin netezi. Pe acest covor matasos, pasarile presara flori de merisor sau fructe violete de Garcinia, pe care au grija sa le improspateze de indata ce se ofilesc, pietre colorate, bulbi, frunze si chiar obiecte din plastic, monede sau bucati de sticla. Amblyornis petrece ore intregi aranjand aceasta colectie de obiecte decorative, astfel incat micul parculet sa fie cat mai atractiv pentru femele. Conform unor studii efectuate de specialisti, culorile decoratiunilor se potrivesc cu preferintele femelelor. Acestea viziteaza mai multe chioscuri, deseori intorcandu-se la acelasi mascul de mai multe ori. Ele privesc felul in care masculii decoreaza peluza, inspecteaza fiecare obiect in parte si uneori gusta din “materialele de constructie”.

Acest complex ritual de imperechere, prin care pasarile folosesc tipuri diverse de decoratiuni si o coloristica variata, precum si prezenta selectiei sexuale au condus specialistii la concluzia ca specia Amblyornis este cea mai complexa specie de pasari, in ceea ce priveste comportamentul.

sursa: http://www.zooland.ro/Amblyornis_inorna ... -6354.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

16/02/10 19:21

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cucul



• Nu oricarui cuc ii place sa fie... singur cuc! O specie din America de Sud prefera societatea semenilor sai sau chiar a oamenilor. Aceste pasari se invirt pe linga asezarile omenesti si traiesc in cea mai deplina armonie in grupuri numeroase. Mai mult, isi construiesc cuiburi comune, in care ouale sint depuse de femele din familii diferite si clocite pe rind de toti membrii colectivitatii;

• Cucul catarator american e un adevarat campion la alergari: el dezvolta o viteza egala cu cea a unui cal de curse. Aceasta specie de cuc traieste in Mexic si sudul SUA. Mexicanii obisnuiesc sa-i tina pe linga casa pentru ca se domesticesc usor si, in plus, se hranesc cu soareci, serpi si gindaci;

• Spre deosebire de alte specii, asa-numitul cuc pestrit european depune in acelasi cuib mai multe oua avind grija sa aleaga cuiburi de pasari mari, capabile sa hraneasca lacomele progenituri;

• Cucii adulti pleaca spre tinuturile de iernat destul de timpuriu, prin august. Fideli singuratatii, ei nu migreaza in stoluri, ci calatoresc pe "cont propriu", numai in timpul noptii, si fara a se asocia cu alte specii;

• Cucul maninca cu precadere omizi paroase pe care alte pasari le refuza din meniul lor. Un singur cuc distruge intr-o ora circa 100 de omizi, iar intr-o zi cam 700 – 1.000 omizi. Folosul incontestabil pe care aceasta pasare il aduce omului nu compenseaza, insa, stricaciunile pe care le provoaca prin distrugerea multora dintre cuiburile pasarilor folositoare. (I.R.)


sursa: http://www.evenimentul.ro/articol/viata-de...-cuc.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

13/03/10 09:57

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Bufniţă



Bufniţă sau buhă este un nume dat mai multor specii de păsări din Familia Strigidae (Strigide), Ordinul Strigiformes.

Cea mai cunoscută în România este Bufniţa, Bufniţa mare sau Buha, numită ştiinţific Bubo bubo.
Imaginea unei bufniţe din Alaska, aşa numita în engleză Horned Owl. Fotografia aparţine lui Pieter van der Meulen şi poate fi publicată datorită generozităţii lui referitoare la drepturile sale de autor.

Bufniţa are dimensiuni relativ mari, ajungând la peste 61 cm si 170 cm anvergura aripilor. Este o pasăre impresionantă, care a dat naştere la numeroase povestiri şi legende. Vânează numai noaptea, zburând fără zgomot, la distanţe de până la 15 km de cuib, acoperind prin urmare cca. 700 km pătraţi. Cu toate acestea, densitatea acestor păsări poate fi mult mai mare, dacă există hrană suficientă. Ca şi populaţiile de vulpi şi pisici sălbatice şi populaţia de bufniţe depinde direct de populaţiile de rozătoare (şoareci, şobolani, iepuri, bizami etc). La nevoie se hrăneşte şi cu insecte. Răspândită în Eurasia şi nordul Africii, buha se găseşte la noi mai ales în Lunca Dunării şi zonele de câmpie, mai bogate în rozătoare.

Superstiţiile occidentale au atribuit bufniţei şi celorlalţi reprezentanţi ai ordinului Strigifomes tot felul de puteri sumbre, determinând vânarea sălbatică a acestora. Aduse de populaţiile de colonişti apuseni şi la români, unele din aceste superstiţii au prins pe alocuri, ca de pildă ce după care buha ar vesti, prin cântecul ei, moartea cuiva. În vechime, folclorul românesc atribuia bufniţei rolul de mesager sau vestitor al pădurii. Deşi culorile variază în funcţie de specie, culoarea cea mai des întâlnită este maro închis şi deschis, în partea anterioară fiind vizibile dungi în nuanţe de alb combinat cu negru sau galben. Are aripile lungi, iar coada şi picioarele sunt scurte. Ghearele puternice îi sunt necesare pentru a se agăţa bine pe crengile copacilor şi pentru a vâna.

Se hrăneşte cu şoareci, crabi, broaşte, lilieci mici, insecte sau chiar iepuri. Deşi această pasăre şi-a atras un renume negativ din cauza sunetului lugubru, asemănător cu un vaiet, ea este foarte folositoare, vânând într-un an aproximativ 10 000 de şoareci care, înmulţindu-se, ar consuma cantităţi uriaşe de hrană şi ar duce la răspândirea multor boli.

Nu are mulţi duşmani, pentru că iese noaptea şi este bine camuflată de culorile penelor. Având vederea foarte slabă (bufniţa vede aproape numai în alb şi negru), în timpul vânatului se bazează mult pe auzul foarte fin şi pe capacitatea de a zbura fără prea mult zgomot (este ajutată de penele lungi şi umflate, printre care pătrunde mult aer), astfel încât victimele sunt luate prin surprindere de multe ori.

Bufniţa este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte, ajungând la înălţimea cuprinsă între 15 şi 61 cm. Trăieşte singură în cuiburi construite în crengile sau scorburile copacilor şi pe pământ, în regiuni stâncoase. Datorită capacităţii de adaptare atât la clima caldă cât şi la cea rece, bufniţa poate fi întâlnită pe întreg globul pământesc, excepţie făcând Antarctica.

Corpul bufniţei este rotund, acoperit de un penaj bogat, cu un cap mare la care se remarcă 2 ochi rotunzi galbeni-portocalii ce ocupă jumătate din mărimea capului.

sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bufni%C5%A3%C4%83


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

23/03/10 14:02

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Lebada



Lebedele sunt o grupă de păsări acvatice mari, aparţinând familiei anatidae. Pot fi recunoscute după gâtul curbat (au cel mai mare număr de vertebre cervicale dintre toate vertebratele) şi după penajul alb (sau negru pentru unele specii).

În emisfera nordică, penajul speciilor de lebede este de culoare albă pură (cu excepţia notabilă a Cygnus atratus din Austria care este complet gri închis, dar care este o varietate adoptată local a lebedei negre australiene), dar speciile emisferei sudice au coloraţie mixtă, alb şi negru. Spre exemplu, lebăda australiană cunoscută sub numele popular de lebăda neagră (Cygnus atratus) este complet neagră cu excepţia unor pene albe de pe aripile sale, respectiv în America de Sud, există o specie numită lebăda cu spatele negru (Cygnus melancoryphus) care are gâtul negru.

Picioarele tuturor varietăţilor sunt de culoare gri închis, cu excepţia a două specii din America de Sud care sunt roz. Culorile ciocurilor variază între galben închis intens, chiar roşu, până la negru. Astfel patru specii subarctice au ciocuri negre cu diferite cantităţi de galben, în timp ce lebăda mută şi cea cu gât negru au ciocurile de culoare roşie având fiecare câte o excrescenţă la bază.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Leb%C4%83d%C4%83


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/03/10 15:20

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Graurul (Sturnus vulgaris)




Graurul (Sturnus vulgaris) este o pasăre  din familia Sturnidae. Originari din Eurasia şi Africa, graurii au fost răspândiţi de către om pe celelalte continente. Graurii au între 15 şi 30 cm, au culori închise cu luciu metalizat şi se hrănesc cu insecte,fructe si hartie.


sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Graur


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/04/10 15:23

   
Pagini:  1 2    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou, Urari sarbatori
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2018 TANARCRESTIN.net