TANARCRESTIN.net
 




Forum | Regulament | Cautare | Inregistrare | Login

Nu esti conectat.

tcForum/Educatie si scoala/Povesti pentru copii Moderat de antonela, feedback  
Autor
Mesaje Pagini:  1 2 3 4 5 6
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Jocul-IV - de Apetri Dragos

Un singur sunet se mai facea auzit. Cel al vijeliei. O vijelie dureroasa ce-i patrundea pana în oasele deja fragede. Privi în spate si în coltul gurii aparu un zâmbet malefic observând înca, în spatele covorului alb, lumina portocalie emanata de flacari. Nimeni nu auzise explozia si cu atât mai bine.

Scapase de, ceea ce credea el sa fi fost, cea mai mare primejdie; cei sase calai care-l urmareau învinuindu-l pentru uciderea barbatului de la benzinarie.
Înca putin si avea sa intre în oras. "Cum se numea orasul?" Nu stiu înca. Voi cauta raspunsul. Îl voi gasi mai mult ca sigur în interiorul cladirii în care locuiesc. Acum stiu.

Dupa douazeci de minute de mers usor în frig se vazu în fata unui bloc. Înainta putin cu mare atentie si dadu coltul cladirii, iar în lungul strazii se înaltau maiestoase zeci de alte constructii asemanatoare între ele.

Lumina provenea numai de la felinarele de pe margine, dar la suprafata imobilelor se mai puteau dinstinge, înca, palidele semne de viata nocturna a unor oameni fara somn. Inscriptia - pe care prima data o confunda cu un semn de circulatie - de la intrare era scrijelita dar putea fi citita usor: "Bun venit în Tempas."
Stia cum putea sa ajunga la adresa sa si se grabi într-acolo fara sa mai bage de seama ciudata situatie de a nu mai fi absolut nimeni pe strada.

Ninsoarea se oprise iar mersul îi era îngreunat de grosimea stratului de zapada care ajunsese deja - dupa estimarile sumare ale lui William - la treizeci de centimetri. Liniste totala îl împresura de parca lumea insasi murise. Acest lucru il nelinistea cel mai mult.

Cladirea nu se deosebea de celelalte, dar era speciala, numai pentru faptul ca era casa sa. Intra în scara si urca la etajul al treilea unde îsi avea apartamentul. Noaptea de afara se pare ca intrase si în bloc, caci nimic nu putea sa patrunda întunericul din acea partea a cladirii. Lumina slaba parca nici nu reusea sa ajunga în perimetrul celui de-al treilea etaj.

Ajunse. Scoase cheile din buzunar si deschise usa acompaniata de un scârtâit îndelungat. Pipai în stânga sa dupa un întrerupator si îl gasi. Dupa câteva secunde întreaga locuinta era luminata. Peretii albi erau uneori crapati, alteori zgâriati, stersi si neîngrijiti.

Privi în jurul sau si se vazu frapat de simplitatea în care locuia. O camera rudimentara decorata numai cu un singur tablou care nu reprezenta nimic: linii verzi oriziontale si verticale pe un fundal rosu sângeriu. Patul era mic, de o singura persoana, iar un mic taburet era asezat în spatele unui birou primitiv. În fata patului se afla un televizor pus pe jos în praf si mizerie.

Dintr-o data oboseala îl lovi ca un ciocan pneumatic. Capul îi vâjâia fara încetare si consimti sa se întinda pentru a încerca sa doarma un moment, ca dupa aceea sa-si duca la bun sfârsit cautarea probelor care l-ar putea dezvinovati. "Totul este un vis pe care mi-l voi aminti, cu zâmbetul pe buze, mâine dimineata." Asta îsi dorea cel mai mult. Închise ochii si durerea înceta brusc. Adormi imediat si somnul acesta îi fu o binecuvântare pentru ranile fizice si morale provocate de evenimentele din ultima zi. Dormi ca un prunc, iar odihna mult dorita nu-i fu tulburata de nici un vis.

O lumina orbitoare îl lovi drept în fata. Deschise ochii si vazu soarele tamaduitor. Ridica o mâna pentru a se apara de mult prea puternica raza. Dori sa se ridice, dar, în momentul în care pipai sub el pentru a se sprijini, ramase mut de uimire si spaima. Era înconjurat de vid.

Privi speriat în jur, fara sa mai bage de seama soarele care stralucea neobisnuit de puternic, si ramase încremenit o secunda dupa care o senzatie de greata îl facu sa-si piarda mintile. Era în aer, undeva deasupra tuturor, undeva în ceruri. Si cadea, cadea fara oprire, în ghearele pamântului care nu-l va cruta de la o moarte violenta. Cerul sufla spre el în timp ce se apropia de nori. Striga de spaima dar nu se auzea nicicum.

Striga si mai tare, cu frica de a nu-si fi pierdut vocea. Nimic nu se auzea decât sunetul propriei caderi spre moarte. Nu-si dadea seama dar înca tipa mai tare ca oricând, simtind plamânii cum se contracta violent. Intra în nori, iar acum totul în jur era alb, un alb mai pur ca niciodata. "Am ajuns în rai." îsi spuse, dar dupa câteva secunde îsi dadu seama de greseala pe care o facuse: "Am omorât, nu am cum sa ajung în rai."

Golul din stomac pe care îl simtea nu contenea, dar greata disparuse ca prin minune. Nu mai tipa. Nu mai spera la nimic. Se simtea deja mort si închise ochii.

"Deschide-i" striga cineva în jurul sau. Îndeplini comanda involuntar si vazu sub el orasul Tempas întinzându-se peste câmpia eterna. Padurea înlocui imaginea si în mijlocul ei se afla el, William Webber, cazut în imensitatea eterna a naturii. Actiunile sale precedente se desfasurau în fata ochilor, fiind vazute din alta perspectiva însa, de undeva de sus... din înaltul cerului; "din ochii zeilor" auzi o voce calma.

Uciderea atacatorilor, trecerea prin rece si frig, explozia masinii îl înspaimântara dar îl si îmbarbatara prin simplul fapt ca a trecut prin ele fara sa fie atinsa vrerea calailor.

Brusc imaginea se muta în camera în care stia ca tocmai acum se afla. De undeva de sus se privea dormind, visând poate, sau poate intrând în nefiinta. Fara sa vrea întinse mâna spre trupul sau nemiscat si, cu o viteza uluitoare, se pomeni cazând peste sine, cufunzându-se în nestiinta.

O fractiune de secunda, imaginea fu invadata de lumini puternice, umbre, persoane, sunete de o intensitate crescânda pâna când timpanul sau era pe cale sa explodeze de durere. În acel moment se trezi ca dintr-un vis urât, cu sufletul înca tipând de furie si spaima.

- Cine sunteti de va permiteti sa va bateti joc de mine? striga într-un impuls necontrolat al nevrozei.

Se ridica în picioare rapid, decis fiind sa puna capat la tot, dar neavând absolut nici o sclipire care ar fi putut sa-l ajute in rationalizarea datelor adunate pana in acel moment. Capul îi vâjâia si se auzi abia distins: "Iesi afara! ACUM"

Fara sa stea pe gânduri se napusti pe usa si fugi în jos spre scari înaintând spre sfârsitul care simtea ca-l astepta. Ajunse afara, si fu pentru moment orbit de fasciculele trimise de soare. Zapada se topise tranformându-se într-o mocirla de nepatruns. Privi în jur dar nu vazu pe nimeni. "Unde sunt toti?"
- Ia de pe jos ce vezi.

Acum vocea nu se mai facu auzita doar în închipuirea sa, ci rasuna în ecouri stinse care se rasfrângeau de peretii blocurilor înconjuratoare. Observa ca la picioare avea o arma, o pusca-mitraliera pe care o ridica curios.
- Acum FUGI... fugi si nu te mai opri... niciodata.
"De cine sa fug, de ce?

Raspunsul veni instantaneu. O gloata de oameni dadu coltul din partea dreapta, inundata fiind de umbre, iar in momentul în care William se facu vazut, o figura înalta, puternica, chircita amenintator cu o arma la brat, un strigat se ridica din multime si semanând cu un puternic val mânat de fluxul cel mai strasnic, se pravali în directia sa.

William scapa arma din mâna, prada fricii si fugi dupa cum i se ordonase. Fugi atât de repede încât dupa câteva minute rumoarea se stinse, în urma-i ramânând din nou pustiul.

- De ce fug? Cine sunteti? Ce vreti de la mine? murmura, dar când vazu oamenii apropiindu-se de el, striga mai clar ca niciodata, fortându-si plamânii epuizati pentru înca un ultim efort: M-au atacat... Sunt nevinovat.

Multimea se opri nedumerita. William cazu în genunchi înfrânt si chiar în acel moment revelatia se afisa, aparând ca din ceata. Benzinaria, imaginea omului care îl batu pe umar si rosti abia auzit: "Zeii ne duc spre pieire". Dupa care se napusti spre autostrada în fata unui camion de marfa.

Atunci, William sari în ajutor si îl trase înapoi, salvându-i viata. Dar barbatul scoase un pistol si repetându-si fara speranta spusele se împusca. Din nou imaginea mortului se profila dupa care un moment de liniste...

Totul avea în sfârsit sens. "Nu am omorât pe nimeni. Sunt nevinovat." Se ridica din namol si înainta spre multimea dispersata pe întreaga strada, cu lacrimi caldute încetosându-i privirea.

- Nu am omorât pe nimeni, spuse râzând fara sa stie de ce. Sunt nevinovat.
Se apropie de oameni si împietri. Unul dintre ei zise ceva, care însa nu îi ajunse la urechi si scoase de sub paltonul negru un pistol-mitraliera, cel pe care l-a recuperat de pe jos. Totul se sfârsise pentru William, nici o speranta nu mai statea la baza discernamâmtului sau. "De ce?"

- Arma era pentru a te apara, striga o voce, dar curând îsi dadu seama ca nu provenea din multime ci de undeva de sus.
- Nu vreau sa mai omor pe nimeni, ce vreti de la mine? întreba William rapus.
- Jocul.
"Jocul? Ce joc?..." Nu mai era nimic concret, nici o informatie care l-ar fi putut salva... nimic. Era singur... fara nimeni si nimic. Se întoarse spre cer cu învoiala de a li se supune... zeilor. "Zei... ce gând..."
- Cine sunteti voi? striga cu zâmbet.
- Judecatorii, acum fii alaturi de noi, daca nu... mori, rosti vocea.
Comanda îi rasuna în cap neincetat. "Nu... nu voi face asta" Privi în spate si vazu drumul liber si întunecat de norii care tocmai treceau deasupra sa.

Într-un moment fu cu spatele la gloata si se puse pe fuga; din nou fugea de soarta si destinu-i deja scris. O bubuitura rasuna, iar William striga deja împlinit:
- Zeii ne duc spre pieire...

O singura voce îi mai fu dat sa-i fie auzita: "Multi slabi... foarte putini puternici. Asta le e slabiciunea." Dupa care totul fu alb... mai alb ca niciodata.

sursa: www.copilul.ro


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

30/07/09 13:30

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Bambi

A fost o data ca niciodata o poienita inflorita unde a venit pe lume un pui dragalas de caprioara. Il chema Bambi; era fiul Regelui padurii si toate animalele au venit sa-l vada.

Bambi avea o fire vesela si era foarte curios. Ar fi vrut sa cunoasca toate vietatile padurii. Dar cel mai mult ii placea sa se joace cu verisorii lui, Blanita-Mladita si Botic-Mic.

Pana la venirea verii, Bambi invatase multe lucruri de la mama lui: despre flori, despre fluturi, despre lacuste…

In plus, avea deja destui prieteni: iepurasul, soricelul, cintezoiul si veverita.

De cum a sosit toamna, au inceput ploile.

Intr-o zi, pe cand se juca impreuna cu prietenii, Bambi s-a ratacit.

Dar Regele padurii, Marele Cerb, l-a gasit si l-a dus inapoi la mama lui.

Iarna, o alta primejdie s-a abatut peste linistea padurii: vanatorii! Ei au sosit pe intinderea alba si au omorat, fara mila, multe animale. Pe mamica lui Bambi au doborat-o cu un glont.

La sfarsitul iernii, Bambi se facuse mare, dar adesea ii era dor de mama.

Regele padurii, tatal lui Bambi, il invata cu grija sa recunoasca mirosurile, ierburile si toate zgomotele.

Intr-o zi, Bambi a simtit in sold o durere ascutita: il ranise glontul unui vanator.

A reusit sa fuga cu greu si s-a dus la tatal lui, Regele padurii. Acesta l-a adapostit si l-a ajutat cu blandete sa se vindece.

Cand s-a intors in padure, animalele s-au bucurat sa il vada din nou printre ele.

Mai tarziu, Bambi a fost ales Rege.

Venise acum randul lui sa aiba grija de Blanita-Mladita si de celelalte animale.


sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... ::91:Bambi

Ultima modificare de antonela (31/07/09 19:15)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

31/07/09 19:15

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Betisorul nazdravan

Ariciul mergea spre casa. Pe drum, l-a ajuns din urma Iepurele, si au pornit impreuna. In doi drumul este de doua ori mai scurt.
Pana acasa drumul fiind lung merg si discuta.

Deodata, de-a curmezisul drumului, --- un betisor.
Luat cu vorba, Iepurele nu-l vazuse si se impiedica de el, mai sa cada.
- Ah, tu!... - s-a suparat Iepurele si a lovit betisorul cu piciorul, aruncand-ul cat colo.
Dar Ariciul a ridicat betisorul, l-a pus pe umar si a alergat sa-l ajunga din urma pe Iepure.

Vazand la Arici betisorul, iepurele s-a mirat:
- Asta nu-i un betisor oarecare - a explicat Ariciul. Este un betisor - nazdravan.
Iepurele n-a zis nimic, doar a forait inciudat.

Au mers mai departe pana ce au ajuns la un raulet.
Dintr-un salt Iepurele a sarit pe malul celalalt si a inceput sa strige:
- Hei, Cap - Tepos, arunca betisorul, n-ai cum sa ajungi cu el aici!

Ariciul n-a zis nimic, s-a dat putin inapoi, si-a luat avant, a infipt betisorul in mijlocul rauletului si dintr-un slt -- iata-l pe celalalt mal, alaturi de Iepure, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
De mirare, Iepurele a ramas cu gura cascata:
- Bravo tie, deci stii sa sari!
- Eu nu stiu nicidecum sa sar -- a spus Ariciul, -- m-a ajutat betisorul cel nazdravan -- peste toate - saritor.

Au pornit mai departe. N-au mers mult si s-au trezit la o mlastina.
Iepurele sare din musuroi in musuroi. Ariciul merge in spatesi cu betisorul incearca tot drumul.

- Hei, Cap - Tepos, ce te tot tarasti acolo? Probabil, betisorul tau...
Dar n-a apucat Iepurele sa termine ce-avea de spus, ca a alunecat de pe un musuroi si s-a dus in smarc, pana la urechi. Acum- acum va incepe sa-nghita apa si se va ineca.

Ariciul s-a catarat pe musuroi, cat mai aproape de Iepure, si-i striga:
- Tine-te de betisor! Cat poti de tare!

Iepurele s-a prins de betisor. Ariciul s-a incordat din toate puterile si l-a tras din mlastina pe prietenul sau.
Cand au ajuns pe loc uscat, Iepurele ii zice ariciului:
- Iti multumesc, Ariciule, ca m-ai salvat!
- Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan -- din necaz bun salvator.

Au mers mai departe si, chear la marginea unei paduri mari, intunecate, au vazut jos, pe pamant, un Puisor. Cazuse din cuib si tipa jalnic, iar parintii sai se roteau in zbor, pe deasupra lui, nestiind ce sa faca.
- Ajutor, ajutor! - ciripeau ei.

Cuibul era foarte sus - greu sa ajungi la el. nici Ariciul, nici Iepurele nu stiau sa se catare in copac. Dar o mana de ajutor trbuie sa dea.
S-a gandit Ariciul din nou cu folos.
- Stai in picioare langa copac, cu fata spre el - a poruncit el Iepurelui.
Iepurele a facut precum i s-a spus. Ariciul a asezat Puisorul pe capatul betisorului, s-a urcat pe umerii Iepurelui, a ridicat cat a putut betisorul, ajungand chear aproape de cuib.

Puisorul a mai ciripit odta si a sarit drept in cuib.
Ce s-au mai bucurat tatal si mama lui! Zburau in jurul Iepurelui si Ariciului ciripind:
- Multumim, multumim, multumim!
Ieourele ii spuse Ariciului:
- Bravo, Ariciule! Bine gandit!
-Asta-i buna! Nu eu, ci betisorul cel nazdravan - in sus - ridicator.

Au intrat in padure . Cu cat inainteaza, cu atat padurea este mai deasa, mai intunecoasa. Iepurasului i se face frica. Dar Ariciul nu se lasa: merge inainte si cu betisoeul da crengile la o parte.
Dar deodata, de dupa un copac, le sare in fata un lup, le inchide calea si maraie:
- Stai!
Iepurele si Ariciul s-au oprit.
Lupul isi linge botul, clantane din dinti si zice:
- Cu tine, Ariciule, n-am nici o treaba, esti tepos, dar pe tine, Urecheatule, am sa te infulec cu blana cu tot!

Iepurasul a inceput sa tremure de frica, s-a facut alb ca varul si nu se mai putea clinti din loc, de parca picioarele i-ar fi infipte in pamant. A inchis ochii - acum o sa-l infulece lupul.
Numai Ariciul nu s-a pierdut cu firea: a apucat zdravan betisorul si din toate puterile l-a lovit pe lup pe spinare.

Lupul a urlat de durere, a facut un salt inapoi, si, pe-aci ti-e drumul...
Fugea de-i sfaraiau calcaiele, fara sa se uite in urma sa.
- Iti multumesc, Ariciule, m-ai salvat si din gura Luoului!
- Nu eu, ci betisorul nazdravan - ce loveste - in - dusman, a raspuns Ariciul.
Si au pornit mai departe. Au trecut prin padure si au iesit la drum deschis. Dar drumul era greu, tot in urcus.

Ariciul inainteaza, sprijinindu-se in betisor, dar bietul Iepure a ramas in urma, mai sa se prabuseasca de oboseala.
Pana acasa nu mai este mult, dar Iepurele nu mai poate sa mearga.
- Nu-i nimic - a zis Ariciul, - tine-te de betisorul meu.
S-a prins Iepurele de betisor, iar Ariciul il trage dupa el.
Si Iepurelui i s-a parut ca-i ieste parca mai usor sa mearga.
- Uite - zice el Aeiciului - betisorul - tau- nazdravan m-a ajutat si de aceasta data.

Asa l-a dus Ariciul pe Iepure pana acasa, unde de multa vreme il asteptau Iepuroaica si Iepurasii...
Se bucura cu totii de revedere, iar Iepurele ii spune Ariciului:
- Ehei, daca n-ar fi fost betisorul tau fermecat, n-as fi ajuns s-ami mai vad casa.

Rade Ariciul si ii raspunde:
- iti daruiesc tie acest betisor, poate ti-o mai fi de folos.
Iepureleinsa s-a impotrivit:
- Dar ce-o sa faci tu fara betisorul - asta - fermecat?
- Nici o grija -- a raspuns Ariciul, -- oricand se poate gasi un betisor, dar nazdravania lui -- si a facut semn spre frunte -- dar nazdravania lui uite unde este!

Acum Iepurele a inteles totul:
- Adevarat ai grait: important nu este betisorul, ci mintea luminata si sufletul bun!

sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... _nazdravan


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

02/08/09 14:27

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Aniversarea

A fost odata... o mica iepuroaica, pe nume Candida.

In ziua aniversarii sale, ea afla cu bucurie ca cei 10 verisori ai ei vor veni sa o viziteze.

Impreuna, aveau sa se distreze pe cinste! Insa mama Iepuroica era ingrijorata: nu era pregatita sa primeasca atatia invitati! "Ce-o sa ne facem? Nu avem decat trei farfurii, trei pahare si trei scaune: pentru mine, pentru tine, si pentru tatal tau!".

Atunci Candida zise: "Nu te nelinisti, mama! Voi merge sa cer vecinilor nostri tot ceea ce ne lipseste pentru organizarea sarabatorii". Zis si facut.

Merse la mama-Urs sa-i ceara zece scaune, apoi alerga sa caute zece farfurii la mama-Pisica. Broscutele promisera sa-i imprumute cescutele lor de indata ce-si vor termina gustarea.

Mezinul familiei Cartita se arata foarte saritor: "Daca vrei, voi duce chiar eu mamei tale toate lingurile de care are nevoie!". Tatal si mama-Arici, prudenti si meticulosi ca intotdeauna, ii zisera: "vrem sa-ti imprumutam cateva pahare, dar trebuie mai intai sa le ambalam, unul cate unul, in hartie, pentru a nu se sparge!".

Spre seara, mama Candidei era, in sfarsit, linistita: datorita adorabililor lor vecini, totul era gata pentru splendida aniversare. Insa, in ultimul moment, o telegrama le dadu o veste rea: "Suntem toti la pat cu oreion. Imposibil sa venim. La multi ani! Verisorii tai, iepurasii." Insa Candida nu se lasa descurajata si avu o idee geniala: "Pentru ca au fost atat de draguti cu noi, ii vom invita pe cei cinci frati-Broscuta, Pisicuta, cei doi Ursuleti, mezinul Cartita si Aricelul; astfel, vom avea exact zece invitati, asa cum am prevazut!"

sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... niversarea


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

03/08/09 12:59

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Doi prieteni

Intr-o zi calduroasa de vara, in cuibarul cu fan din cotetul gainilor de langa casa bunicului meu, iesi din gaoacea unui ou, un puisor de gaina galben ca un bulgare de aur. Se rostogoli afara din cuibar si anuntandu-si prezenta printr-un piuit anemic, se ridica pe picioarele inca nesigure si pasi afara in ograda sa primeasca botezul soarelui.

Aici se alatura celorlalti puisori in jurul clostii sa faca cunostinta cu fratiorii lui de langa blidul prispei casei. Se trezi impreuna cu ceilalti puisori intr-un tarc de nuiele unde avea sa stea pana ce urma sa creasca destul de marisori pentru a umbla liberi prin ograda insotiti de mama doica si ocrotiti de cocosul ce-i privea cu duiosie din varful unei gramezi de lemne.
Puisorul ce venise ultimul pe lume era tare curios si intr-o zi pleca de langa mama lui hai-hui prin ograda.

Nu merse mult si inaintea lui vazu o namila ce sta lungita pe cele patru labe, ca urechile pleostite si nasul carn.
Acesta, de cum il mirosi, se ridica pe cele patru labe ale sale si-i zise puiului de gaina:
- Unde ai plecat prichindelule asa hai-hui, singur prin ograda mare?
- Am plecat sa cunosc lumea si sa-mi gasesc un prieten, dar matale cine esti de ma intrebi?
- Eu sunt Codita, cainele de paza, si am grija de casa, de ograda, de tot ce este in ea. Dar daca tot iti cauti un prieten, hai sa fim prieteni. Sa mergem sa vezi ograda caci te miros ca esti foarte curios.
- Iata acolo, in balta aceea de noroi se balacesc purceii. Sa nu te apropii de ei ca sunt in stare sa te manance cu puf cu tot. De mine le este frica. Eu ii iau de urechi cand nu sunt cuminti.

Codita ii arata noului si micutului sau prieten ratele, gastele, curcile si ii facu cunostinta cu puii acestora. Dadu ocol ograzii si ii arata proaspatului puisor, unde stau oile si calul cel roib, spunandu-i ca nu e bine sa intre in grajdurile lor.

Reintorsi langa prispa casei, Codita ii spuse prietenului sau:
- Sa nu iesi din ograda nici pe ulita si nici spre poiana din spatele casei, caci te pandesc multe pericole. Sa asculti de mama ta si fereste-te de uliu.
- Cine este acesta? intreba mirat puiul de gaina.
- Este o pasare de prada, care vine de sus din cer, inhata puii si-i duce in cuibul sau din padure, unde ii mananca. Cand auzi gainile cotcodacind sau curcile agitandu-se sa stii ca uliul da tarcoale si trebuie sa te ascunzi sub cotet, sub caruta sau sub sopron. Deasemeni daca auzi ca eu latru sa nu iesi din cotet, caci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar sa stii ca eu le vin de hac daca ii prind in ograda.

Trecu vara, trecu iarna si primavara si puiul de gaina era de acum un cocosel puternic si gandi ca nu mai are nevoie de povetele prietenului sau Codita.
Iesind printr-o gaura din gard, pasi tantos prin poiana din spatele casei spre paraul ce curgea lin in apropiere. Se invatase sa scormoneasca pamantul ca sa caute rame si alte ganganii bune de ospatat.

Preocupat de cautarea de rame si gandaci, nu baga de seama ca spre el se strecura tarandu-se prin iarba, un dihor flamand.
Tocmai se pregatea sa sara asupra cocoselului neascultator, cand dihorul se trezi apucat de gat, sugrumat si trantit de pamant. Speriat, cocoselul cel neastamparat se intoarse sa vada ce se intampla si vazu pe prietenul sau Codita, care ajunsese in fuga la timp pentru a-l salva.

- Cum ai venit asa repede? Iti multumesc ca m-ai scapat de la o moarte sigura!
- Un prieten bun la nevoie se cunoaste, zise Codita.
Intorcandu-se in ograda casei, Codita ii spuse ca un uliu se roteste deasupra satului si deci sa nu mai plece singur. Nu trecu mult si veni vara.
Vazand intr-o zi poarta deschisa, cocoselul cel curios pasi spre soseaua ce trecea prin fasa casei, dar nici nu apuca sa se departeze pe asfaltul lucios, ca o aratare cu patru roti trecu ca vijelia si bietul de el fugi repede in ograda, unde dadu nas in nas cu Codita.

- Ti-am spus sa nu iesi pe ulita mare pe unde trec masinile si te pot face terci sub rotile lor. Daca vrei totusi sa treci peste strada, te uiti mai intai in stanga, apoi in dreapta si dupa ce te-ai asigurat ca nu vine nimic din nici o parte, traversezi drept si in pas vioi, dar nu alergand, asa cum invata orice copil la scoala. Strada pe unde circula masinile sau carutele nu este nici loc de plimbare, nici de joaca.

Mai trecu ce mai trecu o vreme si cocoselul prinse glas si invata sa cante: „cucurigu! cucurigu!", odata cu ceilalti cocosi mai mari sau mai mici din sat.
Ca sa arate cat de tantos este, intr-o dimineata, cand ziua lua locul noptii, sau cum spun gospodarii, se crapa de ziua, se urca pe pervazul ferestrei si incepu sa strige cat il tinea gura:
- Cucurigu! cucurigu! nu mai zaboviti in pat!
Dar nu apuca sa strige de doua ori, ca se trezi tras de aripi jos de prietenul sau Codita.

- Nu fi necivilizat. Poti canta si in cotet sau pe gramada cu lemne, dar nu sub fereastra gospodarului! Orice bun si harnic gospodar te aude si de acolo caci pentru el ziua de munca tine de la cantatul cocosilor pana la culcatul gainilor.
Asa se si spune in popor: "omul harnic se culca odata cu gainile, dar se scoala la cantatul cocosilor". Numai la oras unii pierd noptile si mai dorm taica pana soarele le bate in geam, caci copii trebuie sa se duca la scoala. Numai cei mici dorm mai mult ca sa creasca mari si voinici.

- Esti un prieten adevarat, zise cocoselul, de la tine am invatat multe lucruri bune.
- Da, zise Codita, de acum esti un cocos in toata firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grija de cei mici si apara-i la primejdie. Pandeste mereu cerul cand este senin, ca poate veni uliul si sa ciulesti urechile la zgomotele noptii caci poate veni hotul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie sa dai alarma. Oricum eu o sa-ti sar in ajutor.

Intr-o zi de vara, la fel de calda ca cea in care el cobora pentru prima oara din cuibar, in timp ce calca tantos prin curte, observa o umbra si vazu pe cer un uliu ce dadea tarcoale. Dadu alarma si urmari ca puii sa se ascunda care pe unde apuca. Un pui de rata fugind, calca stramb si cazu. Uliul se repezi sa-l inhate, dar cocosul nostru atent, ii sari in spate si-l prinse in gheare, lovindu-l puternic cu ciocul in cap.

La randul sau, Codita veni in fuga si apucandu-l de gat dadu cu el de pamant pana-i sarira penele si ramase lat. Il lua in gura si se retrase la umbra unei clai de fan ospatandu-se in lege. Apoi, ca orice caine civilizat, spuse prietenului sau:
- Multumesc pentru masa, esti un cocos adevarat!
Si azi cocosul cel pintenat si cainele Codita sunt buni prieteni.

sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... i_prieteni


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

04/08/09 15:54

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Corabioara

Broscuta, Puiul de gaina, Soricelul Furnicuta si Buburuza au plecat la plimbare. Au ajuns la rau.
- Haideti sa ne scaldam! - a zis Broscuta si s-a aruncat in apa.
- Noi nu stim sa inotam - au raspuns Puiul, Soricelul, Furnicuta si Buburuza.
-Oac - oac - oac! Oac - oac - oac! - a izbucnit in ras Broscuta. La ce va pricepeti voi?! Si s-a pus pe un ras de mai sa-i dea lacrimile.

Puiul, Soricelul, Furnicuta si buburuza s-au suparat si s-au asezat sa chibzuiasca. S-au gandit ce s-au gandit si au gasit o solutie.
Puiul a adus o frunza. Soricelul - o coaja de nuca. Furnicuta a adus un pai. Iar Buburuza - un fir de ata.
Si s-au pus pe treaba: au infipt paiul in coaja de nuca, cu ata au legat de el frunza - si gata corabioara!

Au impins apoi corabioara in apa, s-au urcat in ea si - la drum!
Broscuta a scos capul din apa, sa mai rada putin de ei, dar corabioara plutea de-acum departe, in larg... Nici gand s-o mai ajunga!

sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... Corabioara


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

05/08/09 09:32

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Gainusa Rosie

Intr-o buna zi, in timp ce scurma pamantul cu ciocul Gainusa Rosie gasi un bob de griu.
"Acest bob de griu trebuie plantat", zise ea. "Cine va planta bobul asta de griu?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi planta eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

In curand griul crescu inalt si galben.
"Griul este copt", zise Gainusa Rosie. "Cine va secera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi secera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cand griul fu secerat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va treiera griul asta?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci il voi treiera eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Cand griul fu treierat, Gainusa Rosie intreba: "Cine va duce griul asta la moara?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea duse griul la moara si-l macina si facu faina. Apoi ea intreba: "Cine va framanta si coace paine?"
"Eu nu", zise Rata.
"Eu nu", zise Pisica.
"Eu nu", zise Ciinele.
"Atunci eu", zise Gainusa Rosie. Si asta facu.

Ea framinta si coapse paine. Apoi intreba: "Cine va manca aceasta paine?"
"Ooo, eu o voi manca", zise Rata.
"Si eu", zise Pisica.
"Si eu", zise Ciinele.
"Nu, Nu!" zise Gainusa Rosie. "Eu voi face asta". Si asta facu.

sursa: http://www.lumeapiticilor.ro/strada/?am ... nusa_Rosie


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

12/08/09 11:56

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cei trei purcelusi

Ultima modificare de antonela (06/11/09 15:42)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/11/09 15:39

   
irinus
membru

Locatie: Askhlon Israel
Inregistat: 07/10/09
Foarte frumos Antonela,mi-au placut foarte mult povestioarele.

_______________________________________
Cat despre mine eu si casa mea vom sluji Domnului
Iosua 24;15

06/11/09 20:31

Site web  
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Ma bucur. :)

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/11/09 21:46

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
COLT ALB  dupa  Jack London

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

07/11/09 14:36

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cerbul fermecat de Victor Eftimiu

Era odată un împărat care avea nenumărate moşii, păduri, vii şi eleştee. Stăpânea multe sate şi târguri. Şi îl chema împăratul Negură.
Mii şi mii de ţărani trudeau pe pământul lui.

Vătafi cu bice plumbuite băteau pe aceşti muncitori ai ţarinei, lovindu-i fără milă când nu mai puteau şi cădeau de osteneală şi de arşiţă, pe brazda şi pe holda-ncinsă de soarele amiezii.

Iar Negură-Împărat trăia numai în belşug, în ospeţe şi desfătări, fără să-i pese de cei care se istoveau adunându-i atâtea bogăţii.
Îi luaseră spaima nu numai oamenii de pe moşiile sale, dar şi sălbăticiunile codrilor, păsările cerului şi peştii din fundul apelor pe care îi vâna cu plasa şi cu undiţa, iar cerbii şi căprioarele cu săgeata şi cu furca. Avea şoimi cu care pleca după potârnichi şi iepuri şi cai sprinteni cu care alerga prin văile munţilor şi prin desişurile pădurilor, urmărind mistreţii lupii, urşii, vulpile şi alte lighioane.

Nu era rău să mai nimicească acele lighioane vătămătoare, dar lui îi plăcea mai mult să fugărească şi să ucidă nevinovatele căprioare şi cerbii bătrâni, cu coarne mari şi frumoase care nu făceau rău nimanui.

Negură-Împărat avea un singur băiat, pe care îl iubea ca lumina ochilor şi căruia voia să-i lase bogăţia lui, precum şi puterea de stăpânitor al acelor ţinuturi.

Băiatul moştenise de la tată-său patima vânătoriei. Alerga de dimineaţă până seara, cu o mulţime de flăcăi argaţi şi hăitaşi, adică oameni care goneau fiarele şi le aduceau în bătaia arcului sau a suliţii. Se afunda în codrii neumblaţi, pe unde picior de om nu călcase vreodată. Nu-l înspăimântau întunecimile pădurii, stejarii trăsniţi şi schimonosiţi, peşterile, stâncile înalte de pe marginea prăpastiei fără fund. Căta mereu lucruri tot mai ascunse, primejdii tot mai mari, fiare tot mai sălbatice.

Într-o bună zi băiatul nu s-a mai întors acasă. Degeaba iscodi, degeaba pedepsi Negură-Împărat pe însoţitorii flăcăului, că nici unul nu ştia unde pierise îndrăzneţul vânător. A trecut o zi, au trecut două, au trecut nouă şi băiatul nu s-a mai întors. Mult l-a jelit bătrânul, multe lacrimi a vărsat de dorul copilului pierdut!

Credea că o să moară de inimă rea. Îi venea să-şi pună capăt zilelor, la gândul că feciorul său drag, singurul moştenitor, se rostogolise în cine ştie ce prăpastie sau fusese ucis de tâlhari, sau sfâşiat de lighioanele văgăunilor.
“Cine ştie ce zimbru l-a spintecat - gândea el, cine ştie ce urs l-a strâns în braţe de i-au trosnit oasele”.

Ca să mai uite de amar Negură-Împărat căuta tot felul de cazne şi desfătări. Parcă tot vânătoarea era cea mai crâncenă, că-i fura gândurile, îi mai astâmpăra dorul şi jalea. Din zorii zilei, până în faptul nopţii, bătea bătrânul coclaurile, trăgea fără milă în orice vietate îi ieşea în cale, fie căprioară, fie viezure, fie guşter, fie porumbel sălbatic, fie nevinovată turturea.

Într-o zi, se pomeni faţă în faţă cu un cerb tânăr şi frumos, care-l privi cu ochii plini de lacrimi, parcă rugându-l să-l cruţe. Dar împăratul neîndurat întinse arcul şi trase o săgeată care nimeri chiar în grumazul sălbătăciunii. Cerbul o luă la goană, împăratul după el. Au alergat aşa, amândoi, până ajunseră la marginea pădurii. Acolo era coliba unui pădurar.
Cerbul sări gardul şi se ascunse în dosul colibei.

La vederea jivinei cu ochi rugători, pădurarul se apropie cu blândeţe de cerb din gâtul căruia picurau broboane mari de sânge.
Îi scoase cu binişorul săgeata din grumaz, îi spălă rana şi i-o legă. Iar sălbaticiunea, cu un semn de mulţumire, îngenunche în faţa moşneagului şi-i linse mâna dreaptă, mâna care-l îngrijise şi-l tămăduise.
În aceeaşi clipă intră în ograda pădurarului împăratul cel rău, urmat de ceata de hăitaşi.
- Adu cerbu-ncoace! strigă el
- N-am nici un cerb de dat! răspunse moşul.
- E cerbul meu, eu l-am săgetat! strigă Negură-Vodă.
-  Se prea poate, dar eu l-am scăpat de la moarte şi nu ţi-l dau.
- Neruşinatule, mişelule, ticălosule! urlă împăratul. Nu ştii cu cine vorbeşti. Eu sunt împăratul tuturor acestor ţinuturi... ale mele sunt pământurile, văile, pădurile şi munţii aceştea, cu toate jivinele şi oamenii ce trăiesc pe ele. Eu sunt stăpânul tău, bătrâne făr’de minte! Supune-te, că de nu...

- Vei fi mata stăpânul acestor ţinuturi, dar în ograda şi-n coliba mea, eu sunt stăpânul! răspunse moşneagul cu semeţie. Şi se puse în faţa cerbului ocrotindu-l.
Mânios din cale afară, împăratul porunci slugilor să pună mâna pe bătrân, să-l lege, să-l bată şi să-i ia vânatul.

Dar, în clipa când slugile boiereşti se apropiau de pândar, să îndeplinească porunca stăpânului, ce le fu dat ochilor să vadă? Cerbul se apropie de împărat şi începu să vorbească:
- Opreşte-te stăpâne; opreşte-te tată!
Şi abia rosti cuvântul tată, că-i căzură coarnele şi pielea de pe el şi se ivi băiatul crezut atâta vreme mort.

Negură se trase câţiva paşi înapoi, de mirare şi de bucurie. Băiatul mai vorbi:
- Lăsaţi-l pe bătrân în pace, mulţumiţi-i că m-o scăpat de la moarte! Dacă nu era el, tăticule, nu-ţi mai vedeai băiatul niciodată. Şi băiatul povesti tatălui său ce se întâmplase:

Precum ştii, mă afundasem în codru, la vânătoare, şi am tras cu arcul într-o căprioară. Dar săgeata mi-a luat-o vântul şi a zburat în sus de nu s-a mai văzut. O lumină orbitoare se făcu în întunericul dintre copaci şi din mijlocul acelei lumini văzui chipul frumos al unei zâne.

- Eu sunt Zâna Pădurii - vorbi acea arătare, şi am venit să te pedepsesc pe tine şi pe tatăl tău, ca să ştiţi şi voi ce e durerea. Să afle şi taică-tu suferinţa de a-şi pierde copilul. Să i se mai moaie inima şi lui Negură-Vodă, care nu face altceva decât să prigonească oamenii şi dobitoacele! Apoi ridicând toiagul, Zâna Pădurii făcu câteva semne în jurul capului meu.

- Te prefac în cerb - strigă ea - şi cerb ai să rămâi până-n ziua când vei cunoaşte răutatea celor puternici şi bunătatea celor slabi.
Blestemul zânei s-a împlinit. Astăzi am cunoscut durerea săgeţii tale, o puternice tată, şi am cunoscut alinarea pe care mi-a adus-o bietul pădurar bătrân şi sărac...

Mulţumeşte-i că a fost om de omenie şi m-a îngrijit, şi făgăduieşte-mi că nu vei mai ridica niciodată arcul împotriva necuvântătoarelor, lighioane ale pădurii şi ale cerului.

Negură-Împărat începu să plângă şi-i făgădui băiatului tot ce-i ceruse. Mai ceru iertare bătrânului pândar, îi dete o pungă cu bani, îşi strânse copilul în braţe şi plecară amândoi, făcând jurământ să fie mai buni şi mai miloşi cu sălbăticiunile pădurii, cu zburătoarele văzduhului şi cu peştii din adâncul apelor.

S-au ţinut de legământ, n-au mai vânat cerbi şi căprioare, dar cu oamenii tot atât de crud se purta Negură-Vodă. Îi punea să muncească fără nici o răsplată, îi scotea mereu datori, le cerea alte noi dobânzi şi dări, până când, într-o zi, nemaiputând răbda, oamenii s-au răsculat, l-au prins şi l-au legat fedeleş, cerând judecată pentru faptele sale neomeneşti.

Clăcaşii de pân’atunci, dezrobiţi de apăsarea unui singur om, se uniră şi începură să muncească folosindu-se ei acum de rodul muncii lor.
Iar feciorul Împăratului Negură, nemaiavând ce face, şi trebuind să aibă şi el un rost pe acest pământ se duse la marginea pădurii, unde trăia cu baba lui pândarul cel scăpase când era cerb, şi-l rugă să-l primească în coliba lui, ca odinioară, şi să-l folosească şi pe el la gospodărie.

sursa: http://www.anidescoala.ro/download/Mate ... -de-iarna/


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

19/11/09 20:05

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 1

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

26/11/09 18:59

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa - partea 2

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

26/12/09 22:21

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 3

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

28/12/09 22:05

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 4

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

29/12/09 12:39

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 5

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

30/12/09 14:04

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa-partea 6

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

31/12/09 14:13

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 7

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

01/01/10 18:12

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Cenusareasa- partea 8

_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

02/01/10 14:37

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Micul print, de Antoine de Saint Exupery (I)

Odată, pe vremea când aveam eu şase ani, am dat peste o poză minunată, într-o carte despre pădurile virgine, numită "Întamplări trăite". Înfaţişa un şarpe boa, care inghiţea o fiara sălbatică. Iată copia acelui desen.




În cartea aceea se spunea: "Şerpii boa îşi înghit prada dintr-o dată, fără s-o mai mestece. Pe urmă, nu mai sunt în stare să se mişte şi dorm într-una, timp de şase luni, cât ţine mistuitul".

M-am gândit atunci îndelung la peripeţiile din junglă şi am izbutit sa fac la rându-mi, cu un creion colorat, primul meu desen. Desenul meu numarul 1. Era aşa :




Le-am arătat oamenilor mari capodopera mea şi i-am întrebat dacă desenul acesta îi sperie.

Ei mi-au răspuns:

- De ce să te sperii de-o pălărie?

Desenul meu nu înfaţişa o pălărie. Înfăţişa un şarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat atunci şarpele boa pe dinăuntru, pentru ca astfel să poata pricepe şi oamenii mari.Ei au intotdeauna nevoie de lămuriri. Desenul meu numarul 2 era asa:



Oamenii mari m-au sfătuit să le las încolo de desene cu şerpi boa, fie întregi, fie spintecaţi, şi să-mi văd mai degrabă de geografie, istorie, de aritmetică si de gramatică. Aşa s-a făcut că am părăsit, la vârsta de 6 ani, o strălucită carieră de pictor. Nereuşita cu desenul meu numarul 1 si cu desenul meu numărul 2 îmi tăiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată, şi e obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri.

Astfel că a trebuit să-mi aleg altă meserie şi am învăţat să conduc avioane. Am zburat mai pretutindeni în lume. Iar geografia, ce e drept, mi-a fost de mare ajtor. Puteam, dintr-o dată, să deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor, daca te-ai ratacit in timpul nopţii.

Asa că eu, de-a lungul vieţii mele, am avut o sumedenie de legături cu o sumedenie de oameni serioşi. Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte indeaproape. Ceea ce nu mi-a prea imbunătăţit părerea despre ei.

Când întâlneam pe câte cineva, care-mi părea mai dezghetat la minte, îl puneam la încercare cu ajutorul desenului meu numarul 1, de care niciodata nu m-am despărţit. Voiam să stiu dacă avea o minte într-adevăr pătrunzatoare. Numai că răspunsul era mereu acelaşi: "E o pălărie". Atunci eu nu-i mai pomeneam nimic de şerpii boa, nici de pădurile virgine, nici de stele. Căutam să fiu pe inţelesul lui. Stăteam cu el de vorbă despre bridge, despre golf, despre politică şi despre cravate. Iar el era încântat că făcuse cunoştinţă cu un om atât de aşezat.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Micul-print-d ... ery-I.html

Ultima modificare de antonela (03/01/10 14:35)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

03/01/10 14:32

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Micul print ( II ), de Antoine de Saint Exupery

Aşa am trăit eu, stingher, fără să am cu cine sta într-adevăr de vorbă, până când, o dată, acum şase ani, am rămas în pană în pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Şi cum nu luasem cu mine nici mecanic, nici călători, mă pregăteam să-ncerc de unul singur să duc la bun sfârşit o reparaţie anevoiasă. Era pentru mine o chestiune de viaţă şi de moarte. Apă de băut, abia dacă aveam pentru o săptămână.

În prima noape, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe depărtare de orice aşezare oamenească. Eram mai singur chiar decât naufragiatul pe o plută, în mijlocul oceanului. Aşa că vă închipuiţi uimirea mea, când deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă trezeşte un glăscior ciudat. Rostea:
- Te rog... desenează-mi o oaie!
- Cum?
- Desenează-mi o oaie...
Am sărit în picioare, ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Şi-am văzut un omuleţ cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate. Iată cel maibun portret pe care, mai târziu, am izbutit sa il fac.



Desenul meu e însă, bineînţeles, mult mai puţin fermecător decât modelul. Nu e vina mea. Pe când aveam şase ani, oamenii mari mă făcuseră să-mi pierd orice încredere în cariera mea de pictor şi, în afară de şerpi boa întregi şi de şerpi boa spintecaţi, nu mai învăţasem să desenez nimic altceva.
Prin urmare, priveam cu ochi mari de uimire la arătarea aceea. Nu uitaţi că mă aflam la mii de leghe depărtare de orice tărâm locuit. Or, omuleţul meu nu părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfăţişarea unui copil pierdut în inima pustiului, la mii de leghe depărtare de orice tărâm
locuit. Când, în sfârşit, am fost în stare să vorbesc, l-am întrebat:
- Bine, dar... ce cauţi tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, încetişor, cerându-mi parcă un lucru din cale-afară de însemnat:
- Te rog... desenează-mi o oaie!
În faţa unei taine prea copleşitoare, nici nu mai cutezi să te împotriveşti. Oricât de nefiresc mi se părea mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe depărtare de orice aşezare omenească, şi cu toată primejdia de moarte în care mă aflam, mi-am scos din buzunar stiloul şi o foaie de hârtie. Însămi-am adus atunci aminte că studiasem îndeosebi geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi i-am spus omuleţului aceluia (cam posomorându-mă).
- Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum eu niciodată nu mai desenasem o oaie, i-am făcut unul dintre desenele acelea doua, singurele de care ma stiam in stare. Cel cu sarpele boa intreg. Si-am incremenit, auzind ca omuletul imi spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant în pântecele unui şarpe boa! Un şarpe boa e foarte primejdios, iar un elefant te încurcă foarte mult. La mine acasă-i foarte strâmt. Eu de-o oaie am nevoie. Desenează-mi o oaie!
Aşa încât am desenat.
El s-a uitat atent, apoi a zis:
- Nu! Asta-i tare bolnavă. Fă-mi alta!
Am desenat alta:Prietenul meu a zâmbit cu drăgălăşenie şi îngăduinţă:
- Numai că... vezi şi tu... aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne...
Am făcut, prin urmare, desenul din nou.
El însă mi l-a dat înapoi, ca şi pe cele de mai înainte:
- Asta-i prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, pierzându-mi răbdarea, deoarece mă zoream să mă apuc de demontarea motorului, i-am făcut la repezeală desenul următor. Şi i-am spus, într-o doară:
- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.
Dar am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se luminează:
- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă
iarbă?
- De ce mă-ntrebi?
- Pentru că la mine acasă-i tare strâmt...
- Negreşit îi va ajunge. Ţi-am dat o oaie mititică.
El s-a aplecat asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mititică... Ia te uită! A adormit...
Şi aşa l-am cunoscut pe micul prinţ.


sursa: http://www.anidescoala.ro/Micul-print-I ... upery.html

Ultima modificare de antonela (06/01/10 19:39)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

06/01/10 19:35

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Micul print, de Antoine de Saint Exupery ( III )

Mi-a trebuit un timp îndelungat, până când să pot pricepe dincotro venea. Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat:
- Ce bazaconie mai e şi asta?
- Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a exclamat:
- Cum? Ai căzut din cer?
- Da, i-am întors-o eu cu modestie.
- O! asta-i bună...
Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine m-a supărat destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele.
Apoi, adăugă:
- Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?
Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât:
- Va să zică, tu vii de pe altă planetă?
El însă nu mi-a dat niciun răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu:
- Ce-i drept, cu ăsta nici nu poţi să vii prea de departe...
Şi multă vreme s-a pierdut în visare. Apoi şi-a scos oaia din buzunar si s-a cufundat in contemplarea comorii sale.
Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. De aceea m-am străduit să aflu mai multe.
- Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia?
Mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată:
- E bine că mi-ai dat şi-o ladă; aşa, va avea şi ea o casă peste noapte.
- Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o priponeşti în timpul zilei. Şi-un ţăruş.
Propunerea asta, după cât mi s-a părut, îl miră pe micul prinţ:
- S-o priponesc? Ce idee năstruşnică!
- Păi, dacă n-o priponeşti, se duce cine ştie unde şi se pierde...
Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs:
- Şi unde-ai vrea să se ducă?
- Oriunde. Unde-o vedea cu ochii...?
Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate:
- Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de strâmt. Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adăugă:
- Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe...

sursa: http://www.anidescoala.ro/Micul-print-d ... y-III.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

07/01/10 20:34

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Micul print, de Antoine de Saint Exupery ( IV )

Aflasem astfel încă un lucru foarte însemnat: anume că planeta lui de baştină abia de întrecea mărimea unei case! Ceea ce nu prea avea cum să mă mire. Ştiam bine că, în afară de marile planete precum Pământul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li s-a dat câte un nume, pe lume se mai află o puzderie de alte planete, uneori atât de mici, încât numai anevoie le poţi zări cu
telescopul. Când un astronom descoperă vreuna din ele, îi dă în loc de nume, un număr. De pildă, îi zice: „Asteroidul 3251”.

Am temeinice motive să cred că planeta de pe care venea micul prinţ era asteroidul B-612. Acest asteroid nu a fost zărit decât o singură dată, cu telescopul, în 1909, de către un astronom turc. Acesta a făcut atunci, cu prilejul unui Congres Internaţional de Astronomie, o mare demonstraţie a descoperirii sale. Nimeni însă nu i-a dat crezare, din pricina hainelor pe care le purta. Aşa sunt oamenii mari. Din fericire pentru faima asteroidului B-612, un dictator turc a poruncit poporului său, sub pedeapsa cu moartea, să se îmbrace ca europenii.
Astronomul a mai făcut o demonstraţie, în 1920, îmbrăcat de astă dată într-un frac foarte elegant. Şi toată lumea, acum, a fost de aceeaşi părere cu el.






Dacă v-am povestit aceste amănunte cu privire la asteroidul B-612 şi dacă v-am destăinuit numărul lui, am făcut-o din pricina oamenilor mari. Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult?
Face colecţie de fluturi?” Ci întrebă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci ei cred că îl cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş...” ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!” vor exclama atunci.

Tot aşa, dacă le spui: „Drept mărturie că micul prinţ a existat într-adevăr stă şi faptul că era o fiinţă încântătoare, că râdea şi că-şi dorea o oaie. Când cineva îşi doreşte o oaie, e o mărturie că există”, ei vor ridica din umeri şi vor socoti că nu eşti decât un copil! Dar dacă le spui: „Planeta de pe care venea micul prinţ e asteroidul B612”, atunci vă vor crede şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.

Fireşte însă că nouă, celor care ştiu ce-n-seamnă viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut şi mie să încep această povestire în felul basmelor. Mi-ar fi plăcut să spun aşa:
„A fost odată un mic prinţ, care trăia pe o planetă doar cu puţin mai mare decât el şi care simţea nevoia unui prieten...” Astfel, acelora ce ştiu ce-nseamnă viaţa, totul le-ar fi apărut cu mult mai plin de adevăr. Căci mie nu-mi place să-mi citească nimeni cartea în chip uşuratic. O mare amărăciune mă cuprinde în timp ce povestesc aceste amintiri. Sunt şase ani de când prietenul meu, luându-şi oaia, a plecat. Dacă încerc să-l zugrăvesc aici, e pentru că nu vreau să-l uit.

E lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Şi s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre. Aşa că iată încă un motiv pentru care mi-am cumpărat o cutie cu vopsele şi creioane. E greu, la vârsta mea, să te apuci de desenat, când niciodată n-ai mai încercat să desenezi altceva în afara de un şarpe boa întreg şi de un şarpe boa spintecat, pe când aveai şase ani! Voi căuta, fireşte, să fac portretele cele mai asemănătoare cu putinţă. Nu sunt însă tocmai sigur că voi izbuti. Câte un desen mai treacă-meargă, un altul însă nu mai seamănă defel. Mai greşesc câte puţin şi când e vorba despre înălţime. Aici, micul prinţ e prea mare. Colo, prea mic. Şovăi, de asemenea, când ajung la culoarea veşmintelor sale. Şi atunci bâjbâi când aşa, când altminteri, când mai bine, când mai rău. Voi mai greşi, apoi, în privinţa unor amănunte mai de seamă. Dar asta trebuie să mi-o iertaţi.

Prietenul meu nu dădea niciodată explicaţii. Credea, poate, că-i semăn. Eu însă, din nefericire, nu sunt în stare să desluşesc oile prin scândura lăzilor. Poate sunt întrucâtva asemeni oamenilor mari. Trebuie să fi îmbătrânit şi eu.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Micul-print-d ... ry-IV.html

Ultima modificare de antonela (08/01/10 21:46)


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

08/01/10 21:45

   
antonela
Moderator

Locatie: Romania
Inregistat: 02/11/05
Micul print, de Antoine de Saint Exupery ( V )

Descopeream în fiecare zi câte ceva în legătură cu planeta, cu plecarea şi călătoria lui. Lucrul acesta se petrecea încetul cu încetul, pe măsură ce-i scăpa întâmplător câte un gând. Astfel am ajuns, în cea de-a treia zi, să aflu de năpasta baobabilor.

A fost tot datorită oii, căci deodata micul prinţ m-a întrebat, cuprins parcă de o mare îndoială:

- E adevarat, nu-i aşa, că oile mănâncă copăcei?

- Da. E adevarat.

- Aha! Îmi pare bine.

Nu înţelegeam de ce era atât de important ca oile să mănânce copăcei. Dar micul prinţ adăugă:

- Atunci înseamnă că mănâncă şi baobabi?

I-am explicat micului prinţ că baobabii nu sunt copăcei, ci niste arbori cât bisericile de mari şi că, dacă ar lua cu el chiar şi o întreagă turmă de elefanţi, turma aceasta tot nu i-ar putea veni de hac nici macar unui singur baobab.

Ideea cu turma de elefanţi îl făcu pe micul prinţ să râda :

- Ar trebui puşi unii peste alţii ...

Insa de îndata zise, cu înţelepciune:

- Baobabii, înainte de a creşte mari, încep prin a fi mici.

- Chiar asa! Dar de ce vrei tu ca oile să mănâce puieţi de baobabi?

El mi-a răspuns: "Pai dar! Vezi bine!" ca şi când ar fi fost vorba despre un lucru foarte limpede. Şi a trebuit să-mi pun mintea la grea încercare pentru ca sa aflu singur dezlegarea.

Si, într-adevar, pe planeta micului prinţ se găseau, ca pe toate planetele, şi ierburi bune si ierburi rele.

Prin urmare, seminţe bune şi seminţe rele de ierburi rele. Numai că seminţele n-ai cum sa le vezi. Ele dorm în tainiţa pământului, pâna când i se năzare câte uneia să se trezească. Atunci începe să se întindă şi scoate la soare, mai întâi cu sfiiciune, un firicel plin de farmec si nevătămator.
Daca e vorba de un fir de ridiche sau de un trandafir, îl poţi lăsa să crească-n voia lui. Dar dacă e vorba despre o planta rea, trebuie să smulgi numaidecât această planta, chiar din clipa în care ai descoperit-o. Or, pe planeta micului prinţ se aflau niste seminţe îngrozitoare ... seminţe de baobab. Pamântul planetei era plin de ele. Or, de un baobab, daca prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodata. Năpădeste întreaga planetă.

O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mica, şi daca baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.

- E ceva ce ţine de disciplină, mi-a spus mai apoi micul prinţ. Dupa ce te-ai dichisit de dimineaţă, trebuie să dichiseşti cu grijă şi planeta. Trebuie să te străduieşti să smulgi întotdeauna baobabii, de îndata ce-i deosebeşti de copăceii de trandafir, cu care se aseamana mult, când sunt foarte tineri. E o treabă plicticoasă, dar foarte uşoară.

Si, într-una din zile, m-a povăţuit să-mi dau silinţa şi să fac un desen frumos, cu ajutorul căruia lucrul acesta să le intre bine în cap copiilor de pe meleagurile mele.

"Daca vor călători cândva - îmi spunea el - s-ar putea să le fie de folos. Uneori, de laşi o treabă pentru mai târziu, nu-i nicio pagubă. Când însa este vorba despre baobabi, întotdeauna se întâmplă o groaznică nenorocire. Ştiam undeva o planetă, locuită de un trândav. Nu luase seama la trei copăcei ..."

Iar eu sub îndrumările micului print, am desenat această planetă. Mie, unuia, nu prea îmi place să fac pe moralistul. Însa primejdia baobabilor e atât de puţin cunoscută şi neajunsurile care îl pândesc pe acela ce s-ar rătăci pe un asteroid sunt atât de mari, încât de astă dată, mă abat de la tăcerea mea. Şi spun: "Copii! Fiţi atenţi la baobabi!"



Doar de aceea m-am trudit atâta cu acest desen, ca să le dau de veste prietenilor mei că-i paşte o primejdie pe lânga care trec de multă vreme, ca şi mine, fără să-şi dea seama. Povaţa merită această osteneală. Poate va veţi pune întrebarea: "Oare de ce în cartea aceasta nu se găsesc şi alte desene, la fel de măreţe, ca desenul cu baobabii?" raspunsul este foarte simplu: Am încercat, dar nu am izbutit. Când am desenat baobabii, am fost însufleţit de simţământul că nu e nicio clipa de pierdut.

sursa: http://www.anidescoala.ro/Micul-print-d ... ery-V.html


_______________________________________
Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi. Psalmul 31:3

09/01/10 12:07

   
Pagini:  1 2 3 4 5 6    



Felicitari Craciun, Felicitari cu ocazia Craciunului si Anului Nou, Felicitari electronice de sarbatori, Felicitari cu mesaj crestin Nasterea Domnului, Mesaje sarbatori de iarna, Urari de Anul nou, Urari sarbatori
felicitari electronice mesaj inviere felicitari sfintele pasti felicitare online pentru pasti felicitari crestine cu mesaj din Biblie felicitare cu mesaj de inviere felicitare cu mesaj de inviere felicitare crestina verset biblic inviere
Mergeti la
Powered by PunBB
© Copyright '02-'04 Rickard Andersson




© 2005-2018 TANARCRESTIN.net